Cauzele autismului copilului meu: să fie o genă, trauma bolii tatălui meu sau radiografia făcută când nu știam că sunt gravidă?

cauzele autismului
Indiferent de cauzele autismului, ne iubim copilul și am învățat să trăim cu acest diagnostic.

Cauzele autismului știu că sunt un mister pentru lumea medicală. Știu că nimeni nu poate scrie negru pe alb că autismul copilului meu se trage de la o genă, de la un eveniment traumatic ori de la vreun medicament. Și tocmai pentru că știu toate astea uneori mă cuprinde un soi de neliniște care nu trece cu una cu două. Ar fi fost mai simplu să aibă o cauză, tratamentul era mai ușor de găsit.

Când am încetat să NU mai caut cauza autismului copilului meu, abia atunci m-am liniștit și am putut să mă concentrez asupra recuperării lui. Nu este un subiect prietenos cu creierul unei mame. În primii ani, când mă gândeam la asta simțeam cum gândul îmi mușcă pur și simplu din creier, cum mă topesc puțin câte puțin de neputință. Ești atât de mic când nu-ți poți ajuta propriul copil și sentimentul ăsta poate fi letal.

Cauzele autismului: sarcina sau nașterea pot avea o influență?

Abia acum, când David a împlinit 14 ani, când timpul a trecut și a mai vindecat din răni, pot vorbi cu detașare despre acest subiect. Bine, niciodată n-o să-mi fie simplu, însă pot avea o coerență-n exprimare fără să-mi mai tremure mâinile, fără să mi se mai înnoade lacrimile în bărbie dacă-mi pun întrebarea: „De ce tocmai copilul meu are autism?”

Când am aflat prima dată de autism, am început să scotocesc toate documentele medicale ale copilului de la naștere și până la 2 ani. Am luat fiecare investigație medicală la puricat, fiecare rețetă, fiecare hârtiuță pe care stătea parafa unui doctor. Eram ca un detectiv mânat de subiectivitate, și chiar credeam că, dacă sunt suficient de atentă, voi descoperi detaliul acela care-mi va oferi indiciul salvator.

cauzele autismului
Cauzele autismului cred că au legătură cu perioada sarcinii și cu nașterea.

David s-a născut după termen, intrasem de câteva zile în săptămâna 41, prin cezariană. După o noapte întreagă de contracții, dureri și neliniște, în zorii zilei medicul m-a poftit în sala de operații, pentru că dilatația era destul de mică, iar copilul părea în pericol dacă mai stătea mult acolo.

Primul APGAR a fost 7, iar la câteva minute, i-au mai dat două puncte. Când am recitit scrisoarea medicală de la externare, am aflat că avusese hipoxie gradul 1, ceea ce însemna că nu i s-a oxigenat creierul preț de câteva clipe ori minute.

Să fi fost asta cauza autismului lui David? Pe de altă parte, sunt atâția copii care se nasc prin cezariană, care au hipoxie la naștere, care nu primesc 10… și nu toți au autism. Nu, trebuie să fie ceva specific, ceva care au toți autiștii, era prea puțin, îmi mai trebuiau dovezi.

Am luat la mână dosarul sarcinii. Acolo am găsit o infecție urinară, apărută prin săptămâna 26 de sarcină pentru care medicul îmi prescrisese un antibiotic chipurile prietenos cu starea mea de viitoare mamă. Am notat și acest indiciu în carnețelul de cauze ale autismului. Poate găsesc și alte mame cu o listă similară cu a mea.

Tot în sarcină am făcut o ecografie la plămâni (sau radiografie), cu protecție obligatorie la brâu (un șorț de plumb). Asta se întâmplase în primele săptămâni de sarcină, fără să știu că am un bebe în burtă, era o procedură standard la medicina muncii acolo unde lucram în 2005-2006.

Primele concluzii arătau cam așa: radiografia pulmonară din primele săptămâni de sarcină, infecția urinară tratată cu antibiotic din semestrul al doilea și hipoxia din timpul cezarienei.

cauzele autismului
Cauzele autismului, octombrie 2006, singura întâlnire dintre tata și David.

Cauzele autismului: Cineva mi-a blestemat copilul nenăscut fără să-i pese de consecințe

Să nu credeți că intru în sfera paranormalului cu cercetarea cauzelor autismului. Nu, sunt o ființă destul de bine ancorată-n realitate, chiar dacă uneori cred că unicornii există! Dar cred în puterea gândului, cred că există persoane care-ți pot influența soarta prin ceea ce spun, prin puterea lor de concentrare. Bine, cred asta în sens pozitiv. Nu găsesc niciun motiv pentru care cineva mi-ar fi dorit răul, mai ales atunci când eram însărcinată.

Mi-a ajuns informația asta întâmplător la urechi și am zâmbit întâia oară. Cu siguranță și tu ai pe cineva care te pune din când în când la curent că ce-a zis X, ce-a dres Y. Am luat-o ca pe o glumă proastă, dar am notat-o în jurnal ca pe o întrebare: „De ce să-mi blesteme mie copilul nenăscut? Ce i-a putut face copilul meu? Nici măcar n-a ajuns ajuns pe lume!”

Nu, nu fusese un zvon, am aflat în mod direct mult mai târziu, dar fusese o „informație scoasă din context”. Poate. Dar care să fi fost contextul ăla să ajungi să blestemi o femeie însărcinată „să se aleagă praful de tine și de copilul tău!?” Mai bine îmi tăia o mână, un picior, putea să-mi spargă și capul, că poate aveam noroc și mă ducea careva repede la urgențe, dar să-mi fi lăsat copilul în pace…

Nu cred în blesteme, dar cred că gândurile, vorbele noastre au o putere dincolo de ce ne putem noi imagina. Chiar dacă ți-a trecut supărarea pe un om, tot ce i-ai spus la nervi, tot ce i-ai dorit să se întâmple, tot ce ai vrut rău să vezi în viața lui, plutesc undeva în aer și-l lovesc atunci când se așteaptă mai puțin. Poate că pe mine m-a lovit acest blestem. Poate…

Dar nu s-a ales praful nici de mine, nici de copilul meu, însă „am fost praf” de multe ori în ultimii 14 ani. A fost destul de greu să ne ridicăm de fiecare dată, însă au și gândurile mele magia lor și nu m-au lăsat să mă prăbușesc niciodată.

Eu am iertat acea persoană, i-am iertat slăbiciunea, i-am iertat blestemul, poate chiar din prima clipă. Este o persoană la care țin și aș vrea să-mi scrie într-o zi că regretă că a avut acest gând. Ca să pot merge la braț cu autismul trebuie să fac pace cu toată lumea. Demonii acestui diagnostic sunt mult prea mari în comparație cu orice ceartă ar vrea careva să aibă cu mine.

Liniștea sufleteasă mi-a dat putere. Nu am de gând să-mi mai irosesc vreodată energia pe lucruri inutile. Dacă eu sunt împăcată cu mine și cu diagnosticul copilului meu, îi pot da și lui David încredere că-și poate depăși limitele.

Cauzele autismului: Frica și suferința mamei din timpul sarcinii nu au cum să nu influențeze fătul

Dacă nu vă mai amintiți al doilea episod al serialului, îl puteți reciti aici. Am povestit pe larg cum a decurs sarcina mea în paralel cu boala fatală a tatălui meu. La două luni după ce el a fost diagnosticat cu o formă gravă de cancer cerebral, eu am aflat că sunt însărcinată. Toată perioada sarcinii a fost o alergare între Spitalul Fundeni, Bagdasar-Arseni, ginecologul meu și locul de muncă.

Plângeam și râdeam în aceeași zi, mă uitam la tata cum se stinge și nu puteam face nimic să împiedic asta, vedeam cum îmi crește burtica și abia așteptam să-mi cunosc băiatul.
Cunoscuții îmi dădeau sfaturi bune: să nu mă stresez prea tare în timpul sarcinii, mie îmi păreau de-a dreptul absurde.

Tata a mai trăit 13 luni după o durere puternică de cap

Cum să fii zen când stai cu burta la gură 3 ore să te primească domnul doctor în cabinet ca să-ți spună că nu-l mai primește pe tac-tu înapoi în spital că oricum e pe moarte? Cum să fiu zen când îl duceam dimineața la Fundeni să-i bage citostatice și apoi îl luam clătindându-se că-i luau toată puterea din el?

Cum? Tata avea 53 de ani. Tata era un om înalt, puternic, tata era preotul satului și toată lumea se uita la el ca la un simbol al comunității în care trăia. Într-o zi l-a durut atât de tare capul încât s-a dus la spital și de atunci a mai trăit 13 luni.

Poate că dacă-n sarcină n-aș fi avut suferința asta, David n-ar fi avut autism. Recunosc, nu mi-am putut controla emoțiile, nu știu dacă cineva ar fi putut să o facă în locul meu. Văd cum acum, mare fiind David, imediat se schimbă la față dacă eu sunt supărată sau obosită. Dar atunci când era în burta mea? Nu cumva tot ce am simțit eu, a simțit și el? Nu cumva frica de moarte din oasele mele a intrat și-n ale lui?

Toate semnele autismului apar atunci când el intră în panică. Frica poate da autism, frica scoate ce e mai rău dintr-un copil atipic. Se sperie de sunete, urlă și tremură; e blocat în trafic deschide ușa de la mașină și vrea să fugă; țipă cineva la el, nu mai știe de capul lui și-și pierde controlul.

Dacă mă vedeți mereu după fundul lui cât e de mare, este să-l scap pe David de frică, pentru că frica îi declanșează crizele de autism. Și-n timpul ăsta încerc să fiu mereu cu zâmbetul în sus, că starea mea este și starea copilului meu.

Nu sunt medic, nu sunt nimic de fapt, sunt o mamă atentă la fiecare respirație a copilului meu. Am enumerat aici câteva din cauzele autismului, așa cum le văd eu la copilul meu. Este foarte posibil ca un specialist adevărat să nu dea doi bani pe teoria mea și să aibă dreptate.

În loc de concluzie…

Dacă tot n-am găsit în cărți o explicație pertinentă pentru autismul copilului meu, mi-am căutat-o singură, ca un amator ce sunt, să pot dormi și eu liniștită noaptea.
Dacă cineva descoperă adevărata cauză a autismului, vă rog să-mi dați de știre. Sper să mai fiu în viață atunci și măcar alți copii să beneficieze de tratament și să scape de diagnostic cu câteva pastile.

Dacă vrei să nu ai un copil cu autism am un singur sfat- îndepărtează tot ce e toxic în jurul tău: oameni, gânduri, pastile, radiografii inutile, gânduri negre. Fii mereu calmă și liniștită, conștientizează că tot ce simți și gândești ajunge la copilul tău! Și zâmbește, există fericire la braț cu autismul!

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebookunde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()