Ce să nu spui niciodată părinţilor unui copil cu dizabilităţi

Ruxandra Mateescu
Ce să nu spui niciodată unui părinte de copil cu nevoi speciale/Totul despre mame

Ce să nu spui niciodată părinților unui copil cu nevoi speciale/Totul despre mame

Fraze care îi rănesc adânc pe părinții copiilor cu nevoi speciale

Părinţii copiilor cu dizabilităţi sunt consideraţi, pe bună dreptate, sensibili la anumite fraze sau atitudini. Stresul susţinut la care sunt spuşi zilnic îi face să se poarte aşa, fără a fi vorba de rea voinţă din partea lor. 

Pentru a nu contribui și tu la starea lor de stres continuu, iată o serie de lucruri pe care nu trebuie să le spui niciodată, dar niciodată unui părinte de copil cu nevoi speciale:

1. Nu trebuie să priveşti asta ca un necaz: aceşti copiii ne sunt superiori nouă, sunt spirite pure, copii de cristal/indigo etc

Din prisma experienţei mele personale, uitându-mă cu atenţie atât la copilul meu bolnăvior cât, mai ales, la cei care fac astfel de afirmaţii, consider că aceasta este doar o poveste frumoasă. Ca orice poveste, ea nu are decât rolul de a „traduce” lumea în termeni ceva mai uşor de digerat, de a născoci scuze celor cărora le este greu să accepte o realitate dură, de la care mai degrabă le vine să întoarcă privirea, cu frică sau dezgust, decât să fie acolo, cu ajutor. Pe mine, ca părinte al unui copil cu nevoi speciale, nu mă linişteşte cu nimic gândul că, odată, în viitor, copilul meu va împăraţi lumea sau va pluti spre astre. Zilele noastre cele mai obișnuite înseamnă, concret, două mii patru sute cincizeci şi nouă de bătălii pentru fapte banale: să se poată spăla singur pe dinţi, să nu i se mai strige în urmă cuvinte urâte, să fie acceptat la locul de joacă, să aibă parte de asistenţă medicală şi socială adecvată. Suntem atât de ancoraţi în prezent şi asistăm, nu de puţine ori neputincioşi, la lupta zilnică pe care copiii noştri o duc pentru un loc sub soare, încât o astfel referire la „spirite superioare” sau colorate nu ne face decât să zâmbim şi să ne gândim cu milă şi îngăduinţă către cel care le propovăduieşte.

2. Nu te-ai rugat destul

Ba m-am rugat! Ba am postit! M-am lovit cu capul de pereţi şi de podele. Am implorat. Apoi nu am mai avut putere şi am tăcut. Apoi am luat-o de la capăt. Asta am făcut eu. Cunosc însă şi părinţi care nu au mai avut puterea să o facă, pentru că a fost prea mult. Nimeni însă pe lumea asta nu ştie ce e în sufletul fiecăruia, cât s-a rugat, de ce a făcut-o sau de ce nu a făcut-o. Atâta ştiu: gândul că Cineva sau Ceva a îngăduit ca tu să ai un copil bolnav nu se compară cu nicio durere pe lumea asta. Şi nu suferă judecată! Nici măcar din partea altor părinţi aflaţi în aceeaşi situaţie. Şi apoi, cât anume înseamnă „destul”?

3. Dumnezeu te pedepseşte pentru păcatele tale

Hmmm… GREŞIT! Fără a deschide neapărat o discuţie teologică, această abordare este vechi testamentară, adică până la Isus Hristos. Ca să nu se mai nască discuții, avem chiar asta în „manual”: „Şi trecând Isus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Isus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui (Ioan 9: 1-3)” Pe de altă parte, rămânând în acelaşi registru, numai un părinte al cărui copil se luptă pentru viaţă ştie de câte mii şi mii de ori a întors absolut fiecare gest şi gând pe toate fetele pentru a găsi acea secundă în care a făcut acel păcat care a dus la situaţia prezentă. Şi chiar dacă ar exista, nu oamenii o judeca. Părăsind (sau nu) zona religioasă, e bine de ştiut că întotdeauna o mână de ajutor sau un zâmbet sunt binevenite în locul blamării.

4. E vina ta că nu ai fost destul de iubitoare/mămoasa/caldă cu el

Mulţi ani de zile autismul şi alte forme de întârziere în dezvoltare au fost puse pe seama „răcelii” cu care părinţii, mama în special, şi- a tratat copilul. Astăzi această teorie este contrazisă de către toţi cercetătorii în domeniu, deşi ea continua să se plimbe liberă prin gura lumii. Mai mult, noi şi noi studii scot la iveală noi sindroame genetice care îmbracă forma retardului psihomotor, altădată necunoscute. Diferenţa dintre întârzierea în dezvoltarea copilului provocată de o cauză medicală şi cea provocată de factori emoţionali şi psihologici este că, în timp ce aceasta din urmă „se rezolvă” cu intervenţie specifică, în cazul sindroamelor şi bolilor genetice este nevoie de multă, mult mai multă terapie şi medicaţie, aşa încât copilul să poată ajunge la un nivel cât de cât funcţional.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa