Cinci moduri secrete în care trăiesc viaţa din plin părinţii copiilor cu nevoi speciale

Ruxandra Mateescu
viata-din-plin-copii-cu-nevoi-speciale-tdm

Sau despre partea plină a paharului pe care, uneori, doar noi o vedem

Cine spune că noi, părinţii copiilor cu nevoi speciale, ducem o viaţă plină numai de greutăţi, tristeţe şi momente demne de milă se înşală amarnic! În realitate, avem parte de super distracţie în fiecare zi, pentru că datorită copiilor noştri am învăţat să ne bucurăm de fiecare lucru mărunt, să râdem la fiecare întâmplare care altădată ne-ar fi scos din sărite; într-un cuvânt, să trăim viaţa din plin.

Priviţi din exterior, suntem poate mai obosiţi, mai albiţi sau mai serioşi decât părinţii copiilor tipici. Atunci când suntem sunaţi, de exemplu, răspundem de cele mai multe ori laconic, cu banala formula “suntem bine, pe aici, prin casă”… În realitate, ne distrăm de mama focului! Şi vă voi povesti pe îndelete, în cele ce urmează, cum anume ne distrăm:

Ce răspundem: „O scoteam pe asta mică de la baie”

Ce facem de fapt: ungeam copilul cu ulei parfumat, după ce în prealabil l-am spălat în şapte ape, aşa încât să se ducă mirosul de caca de pe piele. Cum ajunsesem în situaţia asta? L-am auzit, cu siguranţă, atunci când, în cadă fiind, repeta cuvântul „baie” – unul dintre cele zece pe care le poate rosti la şapte ani. Numai că nu am realizat pe moment că nu se referă la „a se îmbăia” ci la toaletă – baie – wc- caca! Aşa încât, în fix cinci secunde, aveam o cadă plină de apă, spumă şi… caca plutitor! Pe piele, în păr, pe braţele mamei care încerca să scoată copilul supărat din apă.

Partea plină a paharului: Ura! A asociat cuvântul „baie” cu nevoia fiziologică! Să scoată cineva șampania!

Ce răspundem: „Strângeam nişte confetti de pe jos”

Ce facem de fapt: Strângeam nişte foste cărţi şi reviste transformate în confetti de pe jos. Pentru că, în momentele de oboseală sau frustrare foarte mare de peste zi, copiii cu dizabilităţi intelectuale folosesc autostimularea şi comportamentele repetitive că metodă de liniştire. În cazul nostru, bucăţele de de hârtie atinse cu buzele de zeci de ori pe minut. Câteva minute în care facem un duş, pregătim masa ori trimitem un mail pot transforma o carte pe care nici măcar nu ai apucat să o citeşti în fâşii minuscule.

Partea plină a paharului: Am devenit cei mai răbdători oameni şi cu un autocontrol al nervilor pe care până şi piloţii de vânătoare l-ar invidia, cu siguranţă! Superman, fă pași, ofilitule!

Ce răspundem: „Pictam ceva împreună cu micul meu artist”

Ce facem de fapt: Ne rugăm în gând să nu sune careva la uşă şi să ne vadă cu desene făcute cu carioca pe faţă, braţe, picioare şi haine. După ani de zile în care am „lucrat” motricitatea fină, copilul nostru a descoperit în sfârşit  desenul, mai exact spus urma colorată pe care carioca o lasă. Şi pentru că (cine ne-a pus??!!) l-am lăudat întotdeauna, spunându-i „cât de frumos a desenat”, in extensio, copilul ne înfrumuseţează cu entuziasm chiar pe noi, mama și tata. O linie albastră pe bărbie, câteva puncte roşii pe obraji sau mici cerculeţe verzulii pe mâini.

Partea plină a paharului: „Măzgăleala” asta este o preachiziție pentru scris. Astăzi este ziua în care ne permitem să visăm că şi piticul nostru va scrie şi va citi… cândva.

Ce răspundem: „Sunt pe la bucătărie, cu fata mea, ca două gospodine adevărate”

Ce facem de fapt: Suflăm faina pusă în palmă, turnăm mălai dintr-o cană în alta, mutăm boabe de fasole cu linguriţa sau adunăm cele mai mici bobițe de linte cu degeţelele, una câte una. Bucătăria noastră arată că după o criză existenţială a unui chef nebun. Ne bucurăm de bucuria din ochii copilului în mijlocul distracţiei, încercând, în acelaşi timp, să ne ţinem de terapie: „Mai încearcă o dată să pui bobitele în castron. Poţi şi mai bine, hai să încercăm din nou. Bravo! Nu ai vărsat nicio picătură de data asta!”

Partea plină a paharului: După doar două săptămâni de astfel de joacă, micul nostru luptător şi-a îmbunătăţit atenţia şi motricitatea fină în mod vizibil! Nici o picătură pe masă, nici un bob de mazăre ratat!

Ce răspundem: „Lucrez”

Ce facem de fapt: Ne chinuim să ne adunăm cele două idei mari şi late pe care trebuie să le transformăm într-un mail coerent şi scris într-o limbă română corectă din punct de vedere gramatical. În paralel, ignorăm sertarul cu lenjerie intimă împrăştiat peste tot sau apa pe care o auzim curgând la baie. Ce se poate întâmpla, termin într-un minut, ne încurajăm singuri, în gând. Tot în gând, iar de data asta facem eforturi supraomeneşti să ne credem, ne batem pe umăr, spunându-ne că suntem la un job adevărat, cu un birou adevărat. În realitate, suntem încă în pijama, avem urme de gem pe cot, iar în loc de tocuri purtam papuci cu animăluţe pufoase.

Partea plină a paharului: Să îţi poţi găsi locul, să ai o meserie pe care o poţi face de acasă, să ai un talent pe care îl poţi transforma în job – aşa încât să te poţi ocupa cât este nevoie şi de copilul cu nevoi speciale – este o adevărată binecuvântare!

 

Dacă ai un copil cu nevoi speciale, citește și acest ghid de supraviețuire în vacanță. Cu siguranță te va ajuta!

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa