„Copil cu autism la frizer? Timp de 5 ani ne-au dat afară din toate frizeriile!”

N-am avut curaj 5 ani să merg cu autismul la frizer după ce nu ne mai primea nimeni în cartier.

Cu autismul la frizer. Tunsul a devenit „o zi ritual” care se desfășoară mereu după aceeași rețetă. Niciodată nu ne abatem, facem totul la fel ca-n prima zi. Până să o găsim pe Elena, ne-au dat afară de la toate frizeriile din Rahova și timp de 5 ani l-am tuns eu acasă, cu tunete și fulgere. Femeia asta îmi pare a fi un terapeut deghizat în frizer. Nu am cuvinte să vă explic prin ce magie l-a tuns prima oară și cu câtă bucurie așteaptă acum David ziua tunsului!

Zilele trecute, am fost ca de obicei la Elena să se tundă David. Se săturase să-l tot tund eu în pandemie. De 8-9 ani mergem la Ciufolici, cam la 6 săptămâni, să-și facă freza copilul, și de ficare dată urmăm același tipar ca prima dată: mergem cu 226 până la Romană, o luăm pe jos până la Amzei, îl preia Elena, se satură de vorbă amândoi în timp ce-l lasă fără păr, plătim, ne luăm jucăria bonus, mergem la Mc; coborâm la metrou și-l luăm până la Unirii, apoi cu tramvaiul 32 până acasă. Dacă Elena e în concediu, David nu se tunde!

Cu autismul la frizer, la noi în cartier

Imediat după ce i-am luat moțul, fremătam de nerăbdare să-mi duc băiatul la frizer. Nu că ar fi stat în drum de vreo freză, dar, deh, eu proaspătă mamă de băiat simțeam că trebuie să intru în rândul lumii și să-l dichisesc corespunzător! Când David avea 1 an stăteam la soacră-mea, în Petre Ispirescu, o zonă bogată în saloane de înfrumusețare. M-am postat la cel mai apropiat, am luat copilul în brațe și așteptam fericită să-i facă o „față de băiat”.
Pe vremea aia habar nu aveam de autism.

Când s-a apropiat cu mașina de tuns de capul lui, David aproape că mi-a sărit din brațe. Brusc a trebuit să cobor de pe norișorul meu roz și să-l țin cu putere ca să-l tundă. Dar el urla cât putea de tare, se zbătea, eu i-am ținut cu o mână mânuțele și cu cealaltă piciorușele, iar frizerița țipa la mine că de ce l-am adus la tuns dacă nu stă.
„De unde să știu eu femeie că nu stă? E prima dată! Poate așa e normal să facă. Se sperie de sunetul mașinii de tuns. Nu vezi?”

Cu chiu cu vai i-a dat o formă, am plătit și la plecare mi-a zis să nu mai vin la ea până nu-l învăț să stea cuminte la tuns. Am văzut negru în fața ochilor, dar nu i-am zis nimic. M-a bufnit plânsul pe stradă de ciudă, dar m-am consolat la gândul că mai sunt și alte frizerii în zonă. Treptat le-am luat pe toate la rând și, de fiecare dată David făcea din ce în ce mai urât. Știu, am greșit că l-am forțat, că-l țineam împotriva voinței lui pe scaun la tuns, dar mă gândeam că, poate-poate de data asta va fi cu noroc.

Era tare fericită când, după peste 3 ore reuseam să îl tund singură, cu creastă!

După diagnostic am început să-l tund acasă

Când am auzit prima dată că David este suspect de autism am terminat cu cruciada frizeriilor. M-am resemnat cu gândul că nu voi putea niciodată să-i fac o poză pe un scaun de salon, cu el zâmbind. Am înțeles de ce făcea spume când ajungea acolo, am înțeles că este extra-sensibil la anumite sunete, deci, gândeam eu pe atunci că nu are sens să mai încerc. Mi-am laut mașină de tuns, foarfece noi și am început să-l „căpresc” de una singură.

Normal că plângea, urla și o lua la fugă prin casă! Îi puneam desene, căutam reclame la tv, că-i mai captau cât de cât atenția, făceam pauză, transpiram amândoi, ne schimbam și o luam de la capăt. Cu totul dura între 3 și 4 ore să-i fac o freză cât de cât ca lumea. După un an, doi deja eram expertă, îl tundeam ba cu creastă, ba cu câte o formă în lateral.

Mi se punea un nod în gât când mergeam în parc și vedeam copii tunși ca lumea, când auzeam că prietenele mele merg cu puștii lor la tuns. Aveam o curiozitate aproape bolnăvicioasă să aflu cum au reușit ele să-i facă să stea cuminți pe scaun. Cred că nimeni nu-mi înțelegea nedumerirea, pentru că nimeni din jur nu avea de-a face cu autismul.

„Cum să-i fac desenzibilizare cu frizerul? Unde găsesc eu un om care să aibă răbdare cu copilul meu în afară de mine? Vreau și eu să-mi tund copilul la frizerie, de ce e așa greu la noi și ușor la alții?” erau gânduri care atunci când veneau, îmi sfâșiau sufletul.

Cu autismul la frizer de fițe

Sinceră să fiu habar nu am cum am auzit prima dată de Ciufolici. Nici nu mai contează. Mi-a rămas în minte o propoziție dintr-o prezentare a lor: „orice pici mofturos se tunde aici”. Cuvintele astea mi-au dat brusc speranță. Ce, autismul nu-i tot un moft? Crede cineva că eu vreau să fie David autist? Că David vrea să fie autist? E un moft al sorții, nu? Deci, dacă-l duc la Ciufolici s-o găsi cineva să știe cum să-l ia ca să stea la tuns, să pot să-i fac o poză zâmbind, pe scaunul de salon, ca-n fantezia mea.

Mi-am luat inima în dinți și i-am făcut programare. N-am dormit vreo două nopți înainte. David nu pricepea prea multe (desi avea aproape de 6 ani), deci de pregătire psihologică nu se punea problema. Eu eram cea care avea nevoie de suport. Nici nu i-am spus lui Florin ce drame îmi trec prin cap. El mă privește cu atâta încredere, încât nu voiam să mă simtă slabă.

„Dacă o să urle? Dacă iar trebuie să îl țin ca să stea? Dacă o să zică să nu mai vin, cum au zis și ceilalți? Iar mă fac de râs? Iar se uită lumea ca la urs la noi? Uf, de ce am făcut programare? Mai bine nu mă duc! Da, clar, nu mă duc! Nu mai pot să trec prin asta. Nici David nu cred că vrea. Dar dacă mai bine mă liniștesc și-i transmit o stare bună copilului și va reuși? Merit să trăiesc ziua în care David stă la tuns. Poate chiar mâine va fi acea zi!” (frântură din jurnalul din 2012)…

Cu autismul la frizer: Elena este un terapeut cu foarfeca în mână

Ca să-i fac ziua mai plăcută am plecat cu autobuzul 226. Am coborât la capăt, la Romană și am mers pe jos până la Amzei. Am intrat în salon și David a făcut ochișorii mari, pentru că era colorat, cu extratereștii pe pereți și mașinuțe în loc de sacune. Era liber un singur hair-stylist, Elena. L-a poftit în mașinuță, dar eu, ca un părinte segredat ce eram de frizerii din Rahova am cerut un scaun ca să-l țin în brațe.

Cu autismul la frizer. Poza mult așteptată, cu David zâmbind pe un scaun de salon.

Mi-a zâmbit și mi-a spus că nu este nevoie, că știe ea că se vor înțelege de minune. Inima mi-a luat-o la galop de-i auzeam bătăile în timpane. Îmi tremurau mâinile când l-am pus în scaun și mă uitam la ea ca la un sfânt când i-a atins prima oară capul. Ah, o să urle, știu că o să urle! Doamne, fă, te rog să urle cât mai puțin de data asta, n-am mai fost de câțiva ani într-un salon!

Dar n-a urlat. Elena îi zâmbea și lega cu el o adevărată conversație, deși David abia bunghea câteva cuvinte. Îi mai arăta o jucărie, îl lăsa să pună mâna pe mașina de tuns, pe peria cu care l-a curâțat la final, pe tot ce voia el. Mă uitam cum trece timpul și David are din ce în ce mai puțin păr în cap și eram convinsă că așa ceva nu se întâmplă în realitate, ci doar visez cu foarte multe detalii. Eram atât de amețită, încât au uitat să-i fac o poză pe scaun, în salon, cu zâmbetul pe față, cum tânjisem ani de zile. Uf, pierderea mea!

N-a durat totul mai mult de 10 minute și copilul meu arăta ca din revistă. Și nu urlase, nu protestase, Elena avea, după părerea mea niște puteri magine, total neomenești, cum altfel să-l fi tuns pe David? Ca recompensă l-am dus la Mc la Romană, apoi ne-am dus cu metroul până la Unirii, de unde am luat tramvaiul 32 până acasă.

Și pentru că acea zi a fost una memorabilă, de fiecare dată când mergem la Ciufolici, facem fix același ritual și retrăim bucuria iarăși și iarăși!

Cu autismul la frizer- magia desensibilizării

Sunt 8 ani de atunci și am arhiva plină de poze cu David zâmbind la frizer. Dacă nu era Elena n-aș fi cunoscut o așa bucurie. E meritul ei, nu al meu pentru această desensibilizare. Și nu doar cu el face asta! Am văzut-o de-a lungul anilor „îmblânzind” mulți năzdrăvani. E frumoasă și bună, e zâna care tunde autismul lui David.

Mă amuză că abia așteaptă să-i crească părul, ca să meargă la ea, să o revadă, să-i spună ce-a făcut de când nu s-au mai văzut, să-și facă o poză amândoi. Eu deja, stau afară, la un ceai cât ei doi au momentele astea. Și credeți-mă, că de fiecare dată îmi amintesc ziua în care era să-mi crape inima de teamă când le-am călcat pragul întâia oară. Mă uit în Sus și mulțumesc că mi-a fost dat să întâlnesc un astfel de om.

Îți mulțumesc, Elena pentru tot ce însemni pentru David! Ești pe pe lista noastră scurtă de unicorni!

Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()