La braț cu autismul. „Copilul meu cu autism se teme de ploaie, dar merge cu elicopterul”

Curajul în autism apare după ani de zile de luptă. 2017, la NoGravity- făcând cățărări indoor

Curaj în autism? Nimeni nu se naște curajos, cu atât mai puțin un copil cu autism. Mă lupt cu fricile lui David de cât era de-o șchioapă, încerc să găsesc câte o soluție potrivită pentru fiecare teamă în parte. Și sunt frici care au rămas încă nerezolvate, sunt frici care au fost uitate și-n locul lor s-au clădit amintiri despre curaj. Mă surprinde copilul meu de câte ori își depășește limitele. Îi spun că este un super-erou. Și el mă crede și se comportă ca atare. Am crezut în el mai mult decât am crezut vreodată-n mine și iată-l azi: mai curajos decât aș putea fi eu vreodată!

Eu n-am fost un copil curajos. Nu-mi amintesc nici să mă fi cățărat în vreun copac. Mereu cu privirea plecată, mereu cu teama de a nu face ceva greșit, de a nu supăra pe cineva prin vorbele ori faptele mele. Crescând mi-am dat seama că atitudinea asta nu e cea care mă caracterizează și am început ușor-ușor să experimentez chestii noi, să vreau mai mult de la mine. Am fost, din punctul ăsta de vedere, un autodidact: eu fixam o nouă limită, eu munceam pentru ea, eu suportam consecințele. Păream încăpățânată, poate, pentru cei din jur, însă eu nu făceam decât să continui un experiment despre o transformare continuă a propiei mele persoane.

Pentru că erau deja încarcate în canalul său de youtube, am folosit pentru acest episod, filmulețe cu amintiri curajoase din viața noastră!

Curaj în autism? La început a fost frica

Din 2003, de când l-am cunoscut pe actualul meu soț, Florin, s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptam. Am găsit un om care să mă iubească și când sunt fricoasă, și când dau dovadă de curaj și când risc și când pierd și când câștig. Am realizat că atunci când cineva te iubește fix așa cum ești, crede în tine și te lasă să faci absolut tot ce-ți trece prin cap, fără să te judece vreodată, atunci prinzi aripi mai mult decât oricând.

Lecția asta mi-a fost de mare ajutor în lupta cu fricile lui David. Când copilul meu a început să descopere lumea, copleșit fiind de toți stimulii exteriori, tendința lui a fost de panică totală. Vă mai amintiți, probabil de cocoșul Sande, cu care am dormit mult și bine de teama cocoșilor de la țară, de încercările mele eșuate luni în șir de a-l urca într-un joc din Orășelul Copiilor. Până spre 6-7 ani activitățile noastre erau destul de limitate, pentru că David se temea de orice. Nu, nu-l puteam forța. L-am forțat odată la medicul de familie să stea la analize și am trăit un coșmar. Trebuia SĂ-L CONVING CĂ POATE FACE ANUMITE LUCRURI.

Cel mai mare act de curaj- turnul din Mamaia.

Curajul și autismul nu prea au loc în aceeași propoziție

Am citit destul despre faptul că autiștii nu conștientizează pericolul și m-am concentrat foarte mult pe acest aspect la început, în paralel cu dezvoltarea limbajului. Ca să înțeleagă pericolul, trebuie mai întâi să înțeleagă cuvintele și situațiile care sunt riscante. Am început cu chestii simple: traversăm pe zebra și doar pe verde, nu băgam nimic în priză, nu ducem mâinile murdare la gură, nu plecăm aiurea prin magazin să nu ne mai găsim. Am exersat asta zilnic. Nu poți să faci un „program de generalizare” pe trafic dacă nu ești în trafic. Nu?

Ca să-i dau curaj lui David, a trebuit să fiu clipă de clipă cu el, să-i explic riscurile, consecințele dar și satisfacția de a încerca ceva nou. I-am dat cumva din energia mea, puțin câte puțin în fiecare zi, până când a început să experimenteze. Exemple sunt multe, am strâns nenumărate acte de curaj în ultimii ani.

Iată-l în septembrie 2017, la mare, încercând să stăpânească valurile dintr-un canoe de salvamar.

 

Curajul de a stăpâni apa

Când era mic nici măcar nu suporta să îl spăl cu dușul pe față. Urla de parcă îl stropeam cu foc. La mare, mergeam amândoi cu el în brațe și stăteam în apă maximum 5 minute, pentru că toată lumea se uita la noi crezând că-i facem copilului ceva. Atât de tare se temea.

Prin 2015 am descoperit Paradisul Acvatic din Brașov: un loc pe care-l iubim încă de atunci. Are piscine mari și mici, în interior și-n exterior, are și două tobogane acvatice. Am început cu piscinele mici și, de câte ori reveneam mai cuceream câte o bâltoacă artificială. Ne-am făcut curaj să urcăm până la etajul 2 unde începeau toboganele, dar nu ca să ne dăm pe le, ci ca să vedem semafoarele cum se aprind și se sting pe verde și roșu. Nici nu visam eu că într-o zi ne vom întrece până jos, fiecare pe toboganul lui. Dar a venit și ziua aia după 2 ani și ne-am dat. Și ușor-ușor am ajuns sa ștrand, la Therme, oriunde vedeam un parc acvatic nu ne lăsam până nu-i încercam toate atracțiile.

Eu nu știu să înot. Mi-e frică de apă, mi-e frică de viteza pe care o prinzi în alunecare pe un tobogan. Dar m-am dat cu el, așa cum mă cățăram în parcurile normale până mă dădeau gardienii jos, ca să-i dau lui curaj. Decât să-l privesc cum face ceva riscant, am preferat să facem împreună. Eu și David ne-am depășit multe temeri de mână și ne-am bucurat de adrenalină cot la cot.

Despre cum e David la Therme, acolo unde sunt cele mai spectaculoase tobogane acvatice din România, promit să scriu un episod separat. Până atunci vă spun doar atât: se dă pe toate și o face cu o bucurie greu de descris!

Curajul în autism e selectiv, unele frici au rămas

Și acum, când plouă, David începe să tremure. Nu-i plac tunetele și fulgerele, nu-i place sunetul unei ploi zgomotoase. Se enervează, tremură, e greu de liniștit. Dar la mare înfruntă valurile într-un canoe de salvamar. David se teme, dacă-l urci pe o borbură mai înaltă de 1 m și trebuie să sară de acolo, însă, în Satul de Vacanță de la Mamaia ne-am dat în turul înalt de 40 de m și ne-am aruncat în gol, iar la sfârșit mi-a spus că ar mai vrea o dată. Nu înțeleg cum îl pot speria lucruri simple și-l pot umple de entuziasm unele pe care nici unii adulți nu au curaj să le încerce.

Dar am răbdare. Multă. Copilul meu merită toată atenția din lume. Am să-l duc oriunde îmi cere și vom încerca cot la cot lucruri noi. „Ești mândră de mine, Georgiana?” a fost stereotipia lui verbală preferată. Da! Sunt tare mândră de el. A înflorit în ultimii ani, de nu știu ce a făcut cu copilul acela firav și fricos pe care nu știam unde să-l ducem atunci când ieșeam din casă.

La 11 ani și-a dorit să zboare cu elicopterul. Și…a zburat!

Fascinanta transformare a curajului în autism are un singur preț: implicarea

Suntem genul de familie care nu-și cumpără haine scumpe, nu merge la restaurant decât în momente importante, nu facem alte investiții majore decât în copilul nostru. De când a devenit conștient de sine și de lume, el alege ce facem într-o după amiază, într-un week-end, în vacanțe.

Noi îi dăm cel mult sugestii și-l stimulăm să încerce ceva nou. Uite, de exemplu, când a împlinit 11 ani a cerut să zboare cu elicopterul și am făcut pe naiba-n patru să găsim un operator privat care să facă asta. Îi tremurau piciorușele când a sosit momentul decolării, dar nici acum n-a uitat senzația aceea faină pe care a trăit-o survolând Bucureștiul. Nu, nu costă o avere, dar pentru noi a fost o prioritate să-i împlinim acest vis. Și toate visurile ce or să vină.

Nu știu ce altceva să fac decât să fiu mereu atentă la tot ce spune, simte, vrea, la tot ce-l deranjează, la tot ce nu înțelege. Avem o conexiune mai mare decât am avut vreodată cu altcineva și-i pot înțelege toate trăirile. Le trăiesc deja la aceeași intensitate cu el. Până nu te implici trup și suflet nu poți merge zâmbind la braț cu autismul.

Un singur lucru i-am refuzat până acum: să se dea cu parapanta. Și asta pentru că eu încă nu sunt pregătită să ne dăm împreună. Se pare că cea care mai are limite acum sunt eu, David deja mi-a luat-o înainte cu curajul său!

Dacă eu îi spun „Tu poți!” el mă crede și începe să poată. Momentan facem totul împreună, dar sper că va veni ziua în care nu-și va mai lua curajul de la mine, pentru că va avea suficiente provizii în propriul său suflețel. „Tu poți, David, mama e mândră de tine! Tu ești super-eroul meu! Nici nu știi cât de departe ai ajuns, nici nu știi ce aventuri grozave ne așteaptă în viața asta!”

Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()