De vorbă cu emoţiile – Conferinţa PECS România

Carte de comunicare PECS
Carte de comunicare PECS

În perioada 14-15 martie am fost invitată să particip la conferinţa organizată de Pyramid Educaţional Consultants România (PECS) la Centrul Don Orione, din Bucureşti. Trainerul avea să fie Andrew Bondy, unul dintre cei mai importanţi specialişti din lume în lucrul cu persoanele cu autism şi alte tulburări de învăţare, autor al unor numeroase articole, materiale şi cărţi despre autism şi comunicare, dar mai cu seamă co-creatorul Sistemului de Comunicare prin Schimbul de Pictograme, pe scurt PECS.

În calitatea mea de părinte al unui copil cu retard psihomotor manifestat şi prin absenţa vorbirii, am fost extrem de interesată. Se alăturau în acest eveniment doi termeni învăţaţi de mine de curând, dar care acum fac parte din limbajul meu comun, aşa cum probabil se întâmplă în cazul multor părinţi ai căror copii au diferite dizabilităţi sau probleme de dezvoltare: Centrul Don Orione şi PECS. Despre oamenii de la centru ştiam că sunt cei care organizează singurul proiect de onoterapie (terapie cu ajutorul măgăruşilor) adresat copiilor cu dizabilităţi din România. De cealaltă parte, PECS este un sistem de comunicare despre care toţi psihoterapeuţii pe la care am trecut până în prezent mi-au vorbit ca fiind cel care dă rezultatele cele mai bune în cazul copiilor care nu vorbesc, ajutându-i să îşi însuşească un tip de comunicare independentă, în cele din urmă.

 

Reticența mea iniţială faţă de PECS

Nu vreau să vă ascund faptul că până de curând priveam PECS cu îndoială: ceva în mintea mea nu voia să accepte că o pictogramă (sau mai multe) îmi va ajuta vreodată fetița de aproape cinci ani să vorbească. Îmi tot venea în minte gândul acesta: dacă până acum, din cauza bolii sale, nu a putut vorbi, cum să o mai poată ajuta ceva la vârsta asta? Acesta era unul dintre motive; al doilea era strict legat de imaginea copilului meu purtând după el, în orice loc, celebrul dosar cu pictograme, întinzând persoanelor din jur câte un cartonaş colorat şi sperând la puţină comunicare. Mă gândeam că, văzând-o, îi vor pune din start eticheta: handicapată! Iar gândul ăsta mă făcea să întorc capul şi spun un NU hotărât PECS-ului, întocmai precum un copil încăpăţânat.

 

Ce înseamnă totuşi PECS?

PECS este un sistem de intervenţie alternativă de comunicare pentru persoanele cu tulburări din spectrul autist şi alte diazabilități legate de dezvoltare, creat în 1985 de Andrew Bondy şi Lori Frost, având la baza cartea lui B.F Skinner – Verbal Behaviour (Comportamentul Verbal). PECS foloseşte pictograme (cartonaşe pe care este imprimat un simbol, o imagine) având ca scop comunicarea în cazul persoanelor care nu o pot face verbalizând, aşa cum arată şi denumirea: Picture Exchange – Schimb de Imagini/Pictograme.

Concret, PECS începe prin a învăţa persoana non-verbală să înmâneze o pictogramă ce reprezintă obiectul dorit unei alte persoane (partenerului de comunicare). Acesta va primi cartonaşul şi va da la schimb obiectul reprezentat de pictogramă. În acest fel, copilul non-verbal va învăţa că ceea ce a făcut el a fost o cerere şi că aceasta este “regula jocului”: ceri – primeşti.

În fazele avansate ale PECS sistemul merge mai departe, copiii învăţând ceea ce se numeşte “discriminarea pictogramelor” (selectarea a două sau a mai multor pictograme pentru a cere lucrurile sau activităţile preferate), apoi să formuleze propoziţii tot cu ajutorul cartonaşelor pentru că mai apoi să fie învăţaţi să răspundă la întrebări şi să facă comentarii. Scopul final este comunicarea independentă.

Am învăţat însă că PECS nu este un “sistem de dresaj”, aşa cum îmi închipuiam. Scopul său principal este acela de a-i învăţa pe copiii non verbali principiile după care se face comunicarea în mod normal: cerere, selecţie a “cuvintelor” potrivite, alăturarea “cuvintelor” în fraze cu sens, punerea de întrebări sau formularea comentariilor. Închipuiţi-vă însă sunetele înlocuite de imagini.

Ceea ce este demonstrat practic prin numeroase cazuri reale este faptul că PECS creşte probabilitatea ca persoana non-verbală să devină o persoană care va comunica verbal sau vocal în cele din urmă. Închipuiţi-vă PECS precum un fel de “cum se face” predat creierului. Pentru că, dacă în cazul copiilor tipici limbajul se produce natural, de la sine, copiii cu dizabilităţi, cu deficienţe de învăţare sau cu probleme neurologice degenerative au centrii vorbirii afectaţi. Poate că un copil căruia i s-a predat PECS nu va vorbi niciodată la fel de cursiv şi inteligibil precum un copil tipic, însă simplul fapt că el va reuşi totuşi să comunice pe înţelesul majorităţii este o mare victorie.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație