La braț cu autismul. Ep. 14. „Desenele animate au fost super terapeut pentru David. Vă rog să nu aruncați în mine cu studii care spun altceva…”

Joaca a fost mereu mai importantă decât desenele animate

Desenele animate și autismul. Când abia începi să te plimbi la braț cu autismul, ți-ai dori să ai o super-putere să-ți aduci copilul la nivelul cognitiv al copiilor de vârsta lui. Ai vrea să empatizeze, să înțeleagă magia lumii imaginare, să aibă câte o față adecvată pentru fiecare emoție simțită, să știe să numere, să recunoască culorile, să facă tot felul de „chestii de copii normali”. Nu am putut de una singură, dar, în mod surpinzător m-au ajutat desenele animate, iar Disney Junior a fost pentru David senior-terapeut!

Vă rog să nu aruncați spre mine cu studii de specialitate conform cărora desenele animate dăunează dezvoltării creierului copilului! Știu! Le-am citit și eu, apoi am început să le ignor când am văzut impactul informațiilor venite pe suport audio-video asupra copilului meu. Să nu judecați, pur și simplu, luați acest text ca pe un episod esențial din dezvoltarea lui David. Poate creierul lui este altfel și reacționează diferit la stimuli. Nu poate, chiar așa este! Pe lângă un milion de chestii învățate de la desene, David a scăpat de un diagnostic esențial în timp: pe hârtii nu mai apare „comportamentul sever hiperkinetic”. Și asta e enorm! Fără desene, fără Disney, n-aș fi reușit asta! Și nici reclamă nu fac, căci sunt un simplu om care se plimbă, precum știți, la braț cu autismul!

Desenele animate și autismul. Am văzut de zeci de ori același CD cu Mickey

În ediția noiembrie 2010 a revistei Mami a fost inserat și un CD cu un episod demo cu Mickey Mouse. Dacă nu mă înșel, Disney Junior abia apăruse în România și își făceau astfel promovare la revista la care lucram. Am adus CD-ul, dar nu l-am deschis prea curând. Eram în etapa în care încercam să fac totul ca la carte: fără TV la copil, fără sucuri, fără Mc, fără multe, doar creșteam copilul ideal în revista noastră! Fiu-meu era cobai pentru orice informație care pleca din redacție către cititoare.

Dar, tati, rămas cu el acasă și rămas în pană de idei educative, i-a pus CD-ul și David s-a oprit din alergarea lui continuă să-l privească pe șoarece. Parcă văd și acum… era un episod cu Moș Crăciun și Mickey tot spunea „Moșul, Moșul, ho, ho, ho!”. David al meu cred că a fost bulversat de ce se întâmplă. Niște imagini vorbitoare, frumos colorate, care spuneau chestii drăguțe, chiar dacă nu înțelegea el tot ce spun.

Vin acasă, îl pun la punct pe Florin, îi țin o teorie despre efectul desenelor asupra dezvoltării intelectuale a lui David și apoi aud copilul :„Ho, ho, hoooo”. Și tac. Am înțeles imediat: îi plăcuse și mai vrea! L-am luat în brațe și am văzut împreună episodul. Puneam pauză după fiecare fază și îi făceam un „translate” pe înțelesul lui. „Uite sa-ni-a lui Mo-șu! Vaaaaiii, ce fru-moa-să e!!! E ză-pa-dă a-fa-ră! Nin-ge! Wooow, Mikey a-re un brad!” De ce vorbeam așa silabisit? Să înțeleagă cuvintele, să le asocieze cu imaginea de pe ecran, să exerseze și să repede după mine, după șoarece!

Desenele animate și autismul – un sport de familie

Desenele animale fac bine în autism

Asta e părerea mea personală și recitind jurnalul lui Mok cel mic, am atât de multe exemple de noțiuni învățate cu ajutorul desenelor și atâtea tulburări de comportament corectate! După ce am învățat toți trei pe dinafară episodul cu Mickey, am hotărât să ne punem și noi cablu la căsuța de la curte. Cablu nu era în zonă, așa că ne-am luat o parabolică de la BOOM TV. Ăștia nu aveau Disney, aveau un canal de desene al lor și ne-am mulțumit cu ce era.

Aici am întâlnit-o pe BO și desenul „Să ne mișcăm cu BO!”. Bo era o tipă de vreo 8-10 ani care pleca în câte o aventură și, ca să scape din încurcăturile în care intra, avea tot felul de mișcări de făcut.

Stăteam cu David să se uite la desene, că nu avea capacitatea la 4 ani să se concentreze mai mult de 2-3 minute pe o activitate și, nemaiputând să punem stop, să dezbatem scena, eu îi explicam din mers ce se întâmplă.

Când se auzea muzica lui Bo, ne ridicam și-i imitam mișcările, încurajându-l pe David să facă la fel. Și țopăiam până nu mai puteam și râdeam când vreunul din noi cădea. Ușor, ușor David a reușit să se focuseze pe un episod întreg și asta îi sporea capacitatea de concentrare. Deficitul lui sever de atenție își găsise în sfârșit un naș: desenele animate!

Desenele animate i-au schimbat inclusiv atitudinea agresiva asupra copiilor mici

Desenele animate și autismul. Cum a scăpat de aversiunea față de copiii mici

Nu, nu-l uitam în fața televizorului! Nici acum nu-l uit! Ne-am uitat mereu, ne uităm și acum împreună chiar dacă are 13 ani, dar acum bârfim, suntem șmecheri, nu-i mai traduc emoțiile, acțiunile și sentimentele. După Boom, am avut JIM JAM și acolo au fost două seriale pentru care putea să se ardă friptura-n cuptor, putem lăsa orice să le vedem: JARMIES și GRĂDINA CU PUFUȘORI.

Doamne, și mie îmi e dor de ele! Păcat că nu mai avem Jim Jam! Primele erau niște steluțe (uf, am uitat cum le chema pe fiecare) dintre care una era Baby, iar la Grădina cu Pufușori toți erau micuți și erau niște animăluțe ciudate, de mi-au dat toată zoologia peste cap! (de exemplu țânțarul Lola avea trompiță de elefant).

În fine, pe lângă multele cuvinte, cântecele, emoții învățate, David a renunțat să mai bruscheze copiii mai mici decât el, după ce a devenit fanul acestor două seriale. Cumva, din acțiunile prezentate a înțeles statutul lui în raport cu bebelușii și cei de sub 4 ani, nu mai devenea nervos în prezența lor și nu mai devenea violent cu ei! Îndrăgind personajele micuțe din desene, a învățat să-și gestioneze reacțiile în preajma copiilor mici. Bine, n-am lăsat greul doar în seama Pufușorilor sau a Jarmișilor, i-am corectat fiecare gest nepotrivit, arătâdu-i de fiecare dată care ar fi reacția adecvată față de oameni mari și copii.

Desenele de la Disney Junior l-au schimbat. În bine!

De la 5 ani și până acum ne tot uitam (aproape) zilnic la Disney Junior. Cu Mickey, Sofia, Elena din Avalor, Nancy, Zu, Miles și alte personaje, David și-a îmbogățit treptat limbajul, a memorat replici întregi, a învățat să facă grimase, să înțeleagă emoții, să fie empatic și politicos, să fie manierat, să cunoască expresii în engleză și-n franceză, să prețuiască prietenia, familia, bunătatea din oameni, să-i placă vizitele și petrecerile.

Nu exagerez cu nimic când spun că Disney a fost un super-terapeut pentru David, are atâtea achiziții de pe urma lui, încât cred că aș fi plătit prețul unei case terapeuților și tot nu ar fi reușit să-i „generalizeze” atât de multe noțiuni, cum a făcut acest canal.

Da, și acum ne uităm împreună, că între timp am realizat că și mie îmi face bine, sunt toate bune și frumoase, nu mă sperii ca la știri, mereu e un final fericit și îmi place să comentez cu David câte o fază! Limbajul lui este plin de noțiuni abstracte tot de aici, pe care habar nu am cum i le-aș fi putut preda altfel.

Mai fac unii glumițe pe seama sa că are 13 ani și se uită la un canal de copii mici, dar nu prea ne ating astfel de atitudini, căci n-a stat nimeni lângă noi când David nu lega două vorbe și când nu știa că iarba-i verde și cerul albastru.

Pentru noi, desenele animate chiar au avut un rol esențial în dobândirea de achiziții pe toate ariile de dezvoltate, i-au stimulat intelectul, limbajul, comportamentul, imaginația, dorința de a cunoaște și capacitatea de a fi bun. Sunt mulți copii cu autism sau foarte buni la carte, dar din ce în ce mai puțini sunt fericiți, cu suflet cald și cu poftă de viață. Poate eu, tac-su, prietenii, familiile noastre, colegii de clasă și desenele animate am reușit să „plantăm” în el valorile astea și de aceea, David va avea mereu acces la televizor. Da, știu, cu măsură!

În episodul viitor voi povesti despre cea mai riscată și-n același timp cea mai bună decizie pe care am luat-o vreodată în viața mea: mi-am dat demisia din funcția de redactor șef adjunct al unei reviste de interes național, am renunțat la un salariu pe care nici azi mulți nu-l au, pentru a fi șomer 7 luni și pentru a mă întoarce în învățământ, pentru a fi în fiecare clipă cu copilul meu!

Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare:

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()