La braț cu autismul. Cum am ajuns să pot vorbi despre orice cu copilul meu cu autism fără logopedie și fără pastile

Dezvoltarea limbajului a fost mereu o muncă de echipă

Dezvoltarea limbajului este una dintre marile bătălii ale unui părinte care are copil cu autism. Toată lumea vrea să creadă în minuni, în terapeuți cu har, în pastile care deblochează creierul, în rugăciuni care să înduplece divinitatea să-i dea copilului vorbe-n gură. Și eu am visat la toate astea, dar nu știu cum se face că minunile mă ocolesc până-n clipa în care încerc toate variantele și mă implic întru totul ca ele să prindă viață. Cum a ajuns David, copilul meu de 13 ani cu autism, să devină astăzi un om cu care pot vorbi despre orice este o poveste pe care o spun de fiecare dată cu lacrimi în ochi.

V-am mai povestit în episoadele anterioare despre puținele luni în care David a făcut terapie, despre cum am încercat toate trucurile mai mult sau mai puțin ortodoxe ca el să vorbească, despre momentul în care mi-a spus pentru prima oară „mama” pe un pat de spital, ori despre cum desenele animate l-au ajutat să înțeleagă mai bine cuvintele, propozițiile, limbajul expresiv. Și rămăsesem la momentul în care David avea 3 ani și jumătate, spunea câteva cuvinte izolate, atunci când voia, dacă voia și sub nicio formă nu puteam spune că înțeleg ce vrea de la mine în anumite momente.

Dezvoltarea limbajului. Spre 5 ani au apărut propozițiile scurte, formate din 2-3 cuvinte

Chiar nu este greșită părerea cu „fiecare copil are propriul său ritm de dezvoltare”. David a făcut lucrurile mereu în afara graficelor, în afara mersului: a mers direct în picioare, la 1 an și apoi a început să fugă. Dar toate celelalte au fost anapoda, când a fost el pregătit. La fel si limbajul. De la primul „mami” la prima propoziție „mami, veau apă” a trebuit să treacă un an jumate, să renunț la serviciu, să vadă copilul că mă-sa nu mai pleacă nicio clipă de lângă el, că cineva vorbește non-stop în așteptarea unui răspuns.

Doctorița Urziceanu chiar îmi spunea că aș putea fi unul dintre motivele pentru care David întârzie să vorbească: îl suprasolicit, îi vorbesc prea mult, prea repede și-i pun prea multe întrebări. Eu îmi imaginam că, dacă tot timpul îl bat la cap, îi dau o lecție veritabilă de comunicare. Nu, nu asta e calea, calea e să asculți.

Să-i adulmeci fiecare sunet care-i iese din guriță, să vezi ce anume l-a declanșat, să încerci să înțelegi ce semnificație ascunde cuvințelul ăla stâlcit pe care copilul tău, spreiat de lume, îl emite în anumite momente. Când am înțeles că așa stau lucrurile, multe s-au schimbat.

Dezvoltarea limbajului fără logopedie și fără medicamente. Orice obiect are un nume, orice dorință poate deveni realitate

Numeam tot ce vedeam, tot ce atingeam, ce mâncam, ce simțeam. Îi spuneam lui, în credința că ajung la sufletul lui cuvintele mele, că mă va imita ușor-ușor. Văzând că mă țin scai de el, că stau cu ochii mari, cu urechile ciulite, David se autodepășea zilnic în tentativa de a comunica cu mine. Cu cât învăța mai multe cuvinte, cu atât mă încăpățânam mai tare să-l fac să le lege între ele, să jonglăm în sfârșit cu propozițiile.

Cel mai greu a fost să-l învăț verbele, și când am ajuns la pronume ne-am distrat săptămâni în șir făcându-l să înțeleagă că atunci când spun „tu ești David” el trebuie să răspundă „eu sunt David”!

La acel moment comunicarea se baza pe concret („Uite mașina”, „Deschide cartea”, „Ține paharul”), foloseam doar cuvinte pe care el de știa deja și încercam să le leg între ele în propoziții. Orice cuvânt nou învățat pornea de la unul vechi pe care-l cunoștea și din aproape-n aproape am reușit să-l învăț majoritatea chestiunilor uzuale, legate de casă, medicul în care ne învărteam.

Într-o zi, pe la 6 ani, ne uitam pe o enciclopedie veche pentru copii cu tot felul de poze și pe pagina din dreapta avea o poză cu castelul Peleș. David a pus degetul pe el și m-a întrebat: „Ce e aia?” Cred că a fost prima întrebare pe care mi-a adresat-o. „Este un castel. Repetă după mine, David cas-tel” „Castel. Veau a castel”. „Vrei la castel? Bine, la castel te duc!” A doua zi, la prima oră eram în Gara de Nord, cu bilete de Sinaia în mână, cu enciclopedia după noi să vadă copilul meu că există în realitate poza aia veche.

În fața castelului Peleș, pe 24 iulie 2012, moment decisiv în dezvoltarea limbajului

Dezvoltarea limbajului la David s-a bazat pe încredere, iubire și insistență

Era prima dată când mergea cu trenul, prima dată când vizita un castel, prima dată când l-am urcat într-o telecabină. A fost un amestec de emoție, de fericire greu de exprimat, de teamă, a fost un factor declanșator în noua noastră relație. Mergea cu enciclopedia în mână spre castelul vestit, iar eu simțeam că duc o bătălie decisivă cu viața. L-a văzut, s-a convins că e cel din poză, a tras aer în piept și a exclamat: „Castel poză. Castel pace” (Castelul din poză, îmi place castelul), era fericit. Și eu eram. Am înțeles că fericirea aia îl va face să vorbească.

L-am dus apoi pe munte, cu telecabina, cu piciorușele subțiri tremurând când s-a văzut deasupra brazilor. Apoi, acolo sus, s-a mai întâmplat ceva uimitor. Ne-am așezat relaxați pe o pajiște, fără griji, fără stres și David a început să-mi spună toate cuvintele pe care le știa. Le spunea așa de-a valma, și țopăia de fericire văzând că eu mă uit uimită la el și îl savuram după fiecare vorbă.

„- David, vreau să vorbești mereu așa cu mine. Și vreau să începi să vorbești cu toată lumea, nu doar cu mine. Ai încredere în tine așa cum am eu! Te iubesc, David!
– Ce e aia ubesc?
– Adică simt iubire pentru tine, sunt fericită, uite, mami râde când se uită la tine, când te aude. Mami îl iubește pe David.
– Dadici ubește mami!”

„Dadici” spunea el atunci în loc de David, și acum Dadici îmi dăduse primul „te iubesc din viața lui, plin de emoție dumnezeiască. Mi-au crescut aripi, în ziua aia, acolo la cota 1400 am simțit deodată că am super-puteri. Eu o să-mi fac copilul să vorbească câte-n lună și-n stele. Deci așa se fac minunile!

Dezvoltarea limbajului l-a dus în fața unui public de peste 200 de persoane

David a vorbit fără logopedie și fără pastile

Când a propunțat cuvântul „cazare” l-am dus imediat la o pensiune, când a spuns că vrea semafor, pian, avion cu telecomandă, Florin a făcut pe naiba-n patru și i le-a adus în aceeași zi, când a vrut camera în roșu, i-am vopsit-o imediat de zici că e reprezentanța youtube. Am transformat în realitate cuvintele lui ca să le înțeleagă puterea. Cuvintele au început să vină la el, au început să se lege în propoziții, în fraze și uneori în câte un scurt monolog.

David a început să vorbească cu tati, cu ceilalți membrii ai familiei, cu colegii de la grădiniță, apoi cu cei de la școală. N-a făcut nicio oră de logopedie, nu i-am dat niciun medicament care să-i stimuleze dezvoltarea limbajului, dar am stat 24 din 24 lângă el, traducându-i lumea pe înțelesul lui și traducând lumii ce vrea să spună David. Și acum mai fac asta.

David are 13 ani și nu propunță corect toate cuvintele, uneori de emoție, alteori din cauza retardului în dezvoltarea limbajului care încă îi mai atârnă în diagnosticare. Dar, chiar și așa, îl încurajez mereu să vobească, să spună ce simte, să-și depășească frica și să experimenteze senzația aia unică de a fi în centrul atenției.

Când era a cincea el și Ianis, prietenul lui din grădiniță, au reprezentat școala la un simpozion organizat la Colegiul Dinicu Golescu. Au prezentat fiecare câte un proiect desfășurat în clasele lor și au fost aplaudați de cei prezenți în sală. A fost un moment măreț, din ăla care m-a lăsat și pe mine fără răsuflare. În ziua aia copilul meu a fost aplaudat de peste 200 de oameni că A VORBIT ÎN PUBLIC!

De atunci adoră să-și prezinte proiectele în fața clasei, a prins „gustul celebrității”, lumea de la școala 144 îl iubește, e bună cu el și au continuat cu toții eforturile mele ca David să se simtă confortabil în pielea lui, chiar și atunci când nu propunță corect anumite cuvinte.

Între timp și-a făcut și cont de youtube unde postează clipuri din călătoriile noastre ori cu jocurile video la care să pricepe cel mai bine. Las aici un link cu una dintre ultimele sale postări ca să-l vedeți cam cum explică el o secvență intensă din Sonic.

 

Fiecare copil are propria cale prin care își dezvoltă limbajul

La fiu-meu toate au funcționat pe pricipiul „mami+David=funcționare”. Progresele lui s-au bazat pe relația noastră, pe faptul că suntem mereu împreună și că am încercat să gestionez întreaga lume în care copilul meu se învârte de 13 ani încoace. Am încercat să estompez factorii stresanți (gen lucrări de construcții în curțile vecinilor care produc zgomote puternice, oameni mai puțin empatici, profesori care nu înțeleg cum trebuie să-l evalueze, aglomerația de la casele de marcat etc), am găsit calea cea mai bună să-l fac să comunice eficient cu cei din jur.

Poate asta era minunea pe care am așteptat-o tot timpul. Minune poate nu înseamnă să-ți pice ceva din cer și tu să nu faci nimic, minune cred că înseamnă să găsești calea de sacrificiu pe care să mergi pentru a-ți împlini visul. Asta nu înseamnă că asta e soluția pentru toți copii cu autism, este soluția fix pentru copilul meu cu autism. Nu sunt doi autiști la fel, deci fiecare se recuperează, vorbește, comunică diferit. Se recuperează până la un punct, sunt conștientă că întotdeauna ne vom plimba la braț cu autismul.

Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()