La braț cu autismul. ”Am 42 de ani și sunt clasa a VI-a”. Cea mai frumoasă poveste de incluziune în școală a unui copil cu autism

Incluziunea școlară, o poveste cu final fericit în cazul nostru

Incluziune școlară. Suntem acasă din 10 martie. Ne e dor de școală, de colegi, de profesori, de sunetul de clopoțel. Mereu am prețuit tot ce ține de locul ăsta. Școala 144 ne-a adoptat încă din 2012, când toată lumea fugea de noi. Am ajuns aici din întâmplare și fiecare zi a ultimilor 8 ani a fost ca un dar de la Dumnezeu. Eu, David și toți din jurul nostru am scris, poate, cea mai frumoasă poveste despre incluziune în învățământul de masă a unui copil cu autism în România. Am 42 de ani și plâng pe ascuns că nu sunt în bancă, la școală….cum de-am ajuns aici?

Nu știu cum gestionați voi săptămânile astea de autoizolare, dar pentru noi dorul de școală este pe zi ce trece mai intens. Aveam o rutină, aveam prieteni pe care-i îmbrățișam zilnic, aveam oameni pe care-i iubeam și abia așteptam să-i revedem zi după zi. Aveam o lume a noastră în care David a învățat cu ce se mânâncă normalitatea. Acum nu mai avem decât speranța că mai e puțin și vom gusta iarăși din magia incluziunii. Pentru noi școala 144 n-a fost niciodată o școală. A fost ACASĂ!

Incluziunea școlară. Nici nu auzisem vreodată de școala asta

În vara lui 2012 am îndrăznit să visez că aș putea încerca să merg cu David, la pachet, în învățământul de masă. Petrecusem un an școlar la Conil, într-o clasă specială, cu 6-7 copii cu dizabilități diferite. Ne legasem de locul aceta, cu oameni calzi și buni ca pâinea caldă, dar dorința de integrare ne împingea de la spate să riscăm mai mult, să încercăm să le stăm alături celor normali.

Am dat o fugă la fosta grădiniță a lui David, la Pisicile Aristocrate să văd dacă directoarea de acolo avea vreun loc neocupat. Mă gândeam să devin educatoare, să-l am pe David la grupă. Era sfârșitul lui august și trecuseră toate examenele posibile care m-ar fi ajutat să reintru, la timp, în sistem. Evident că nu mai avea nimic disponibil, e o grădiniță pe care lumea se bate la repartiții.

Dar, dintr-o mare întâmplare, acolo era doamna Nina Pacearcă, care o cunoștea pe doamna Clarissa Mihai, învățătoare la 144. De la doamna Pacearcă am aflat că școala 144 își deshide din toamnă și grădiniță și încă nu are personal, căci nu erau siguri că vor deschide la timp. Habar nu aveam unde este. L-am luat pe David de mână, am luat 385 până la capăt să căutăm „școala din livadă.”

La festinalul DO-RE-MI, cu David și colegii lui de la grădi

„Bună ziua, pot să lucrez la voi? Dar am și un copil cu autism de educat”

Aveam emoții. De 10 ani nu mai lucrasem într-o grădiniță. Dar ce mai conta? „Învăț din nou! Important e să ne primească. Să nu râdă de noi. Să pot să vin aici. Doamne, ce curte frumoasă au! Vreau aici! SIMT CĂ AICI E LOCUL NOSTRU!” Erau gânduri care-mi treceau prin cap când așteptam să vorbesc cu doamna Clarissa și cu doamna director Olărică. Dar nu depindea de ele angajarea mea aici. La stat nu e ca la privat! A trebuit să aștept începerea anului școlar, să dau examen de suplinire ca mai apoi postul să fie al meu timp de un an.

Doamne, știți ce copii am găsit aici? Cei mai frumoși, cei mai isteți, mai calzi și mai cuminți. Și ei și părinții lor. Mulți dintre ei mi-au devenit prieteni, pe unii chiar i-am cununat, cu alții am făcut concedii și petreceri de neuitat. Din prima zi de lucru am știut că aici David va fi privit ca orice alt copil, va fi iubit și respectat, va fi ajutat și chiar răsfățat. Dumnezeu ne-a adus aici. În niciun alt loc din țara asta viața noastră n-ar fi avut parte de atâta empatie.

Incluziunea școlară: După 2 ani de grădiniță am trecut în clasa întâi

Am mii de poze cu grupa lui David de la grădi și mii de amintiri așezate în cutiuțe speciale cu toate zilele în care „copiii mei” abia așteptau să fim împreună. Îmi plăcea să mă pun la mintea lor, să-mi împletesc codițe cu fetițele, să joc alergatelea cu băieții, să-i facem farse Getei, să pictăm cu mâinile ori să facem picnic în clasă. David, când se trezea dimineața, imediat spunea „hai, a gădiiiii”. A înflorit acolo, cât pentru lucrul cu 10 echipe de terapeuți. Și acum are nostalgia clipelor de la grădi. De câte ori a dat de greu la școală, a suspinat după o zi plină de distracție de la grădiniță.

I-am respectat pe toți oamenii de aici, încercând să-mi fac treaba cât mai bine, să acord fiecărui copil atenția cuvenită. Aici am exersat lucrul cu autismul lui David în paralel cu educația altor copii. Crezi că-i simplu să gestionezi asta, fără greșeli? Nu, e provocarea vieții mele. Și, dacă la grădi erau maximum 20 de copii în grupă, la școală am avut un șoc în prima zi văzând că sunt înscriși 36 de elevi!

Incluziunea școlară. septembrie 2014, David, elev în prima zi

Doamnaaaaaaa!!!! Mamiiiii!!!!Georgianaaaaa!!!

Când David a trecut la școală avea vârsta de clasa I, iar colegii lui de pregătitoare, așa că a trebuit să se despartă, să ne despărțim de ei. A fost greu, nu credeam că voi mai putea iubi un colectiv de copii cu aceeași intensitate. A fost șocant să preiau o clasă atât de numeroasă, alți părinți, mai multă rigoare decât la grădi, cu alt program și alte cerințe. Și David, care evident nu putea ține pasul cu ei, iar eu trebuia să găsesc o strategie în a-i gestiona toate stereotipiile, lipsurile, deficitul de atenție și comportamantul hiperkinetic, în așa fel încât să nu-mi reproșeze nimeni că-i acord mai multă atenție decât celorlați din clasă.

În primul an, am apelat la prietena mea Adriana să-i stea alături în bancă, să-l ajute să facă fișele pe care le concepeam special pentru el, să-i gestioneze plictiseala, dacă sarcinile erau prea multe sau prea complicate. Din clasa a doua am luat taurul de coarne și a stat cu Bety în bancă și cu alți colegi. Copiii l-au îndrăgit ușor-ușor pe David. Poate la început a contat că e „băiatul doamnei”, dar treptat au descoperit că e bun, haios, că împarte cu ei tot ce are, că e sensibil.

Nu se exprima prea coerent, nu putea spune tot ce simte, dar se lumina tot la față când îi vedea și nu mă lăsa niciodată să-i cert sau să-i pedepsesc. A fost foarte bulversat în anii ciclului primar că mă strigă copii „doamna” (la grădi îmi spuneau pe nume copii), și prin clasa a treia m-am trezut că fiu-meu mă strigă din senin „Georgianaaa” și așa îmi spune până-n ziua de azi!

Incluziunea școlară: Cum am devenit colegă cu foștii mei elevi

Au trecut ca un vis cei patru ani de școală. Am trăit multe alături de elevii mei, am învățat și ne-am distrat, au aflat ce este competiția, dar și respectul, i-am învățat să-și argumenteze o cerință, să își construiască un discurs, să fie uniți, să lucreze mereu ca o echipă. Am avut mereu un imn „clasa nostră-i cea mai tare” pe care-l continuă și acum. Alături de ei, copilul meu s-a transformat dintr-un copil introvertit care nu putea privi oamenii în ochi, într-un puști vesel, plin de entuziasm, care nu ratează nicio fată la îmbrățișarea de dimineață, care urăște să lipsească de la școală.

Când el a terminat clasa a patra am avut o discuție luuungă în familie. Cu toții știam că, singur, fără mine, David riscă să piardă toată această bucurie de a trăi, de a merge la școală. El are nevoie de ajutor să înțeleagă ce spune fiecare profesor în parte, să accepte în primul rând toți acești oameni noi. Și nu, nu pot lăsa treaba asta în cârca vreunui copil din clasă. Aici fiecare vine să învețe, să fie atent, să aibă parte de cea mai bună educație. EU trebuie să fac asta-n continuare, eu trebuie să fiu cu el în bancă la gimnaziu. Mi-am luat un an de concediu fără plată și am dat catedra pe ultima bancă din clasă….

Incluziunea școlară, o poveste cu final fericit în cazul nostru

Incluziunea școlară. Acum sunt clasa a VI-a, la 42 de ani

Nu va fi singurul episod pe tema asta. Ce ați citit astăzi este doar introducerea. Nu poți, în câteva cuvinte, să suprinzi 8 ani de muncă, de zile în care tot ce ai visat, făcut, sperat a fost ca lumea să se uite la copilul tău la un copil normal. Cât am fost profesor la școala 144 am muncit cot la cot cu colegii mei să cresc imaginea școlii de la una de cartier la una incluzivă, în care elevii români, rromi și cu dizabilități formează o mare și frumoasă familie. Am mai făcut un master de „Școală incluzivă”, am luat gradul doi și am făcut cursuri de formare profesională. Aș mătura și holurile dacă cineva mi-ar cere asta, pentru că fără acest loc, copilul meu nu ar fi fost cine e azi!

După ce David a terminat clasa a cincea, nu mai puteam rămâne în sistem și am devenit asistentul lui personal, cu acte-n regulă. De doi ani de zile, învăț cot la cot cu foștii mei elevi, încerc în continuare să-i ajut așa cum pot, prin pauze, pe whatsapp, să-și facă temele, să-și rezolve problemele de orice fel. Copiii ăștia, profesorii ăștia, toți oamenii care lucrează la 144 au fost și sunt salvarea lui David, universului lui incluziv în care el a depășit multe dintre barierele autismului.

Nu regret nicio alegere făcută. De când mi-am dat demisia din presă, și mai apoi din învățământ, am simțit că fac ceea ce trebuie pentru David. El nu este și nu va fi niciodată la nivelul elevilor din clasă, dar se străduiește cât poate de mult. El citește greoi, scrie mare și lent, nu se poate concentra toate cele 50 de minute cât durează o lecție, dar rezistă ca un erou în fiecare zi până la 14.00. E super-eroul meu, și cât privește școala 144, ar merita să știe toată lumea ce minuni se pot întâmpla aici, dacă și eu, la 42 de ani, ador să fiu în clasa a șasea…

Episodul de săptămâna viitoare va fi despre fricile de orice fel pe care le-am trăit de când copilul meu a fost diagnosticat cu autism. Poate ideea mi-a venit de la zilele astea în care tot ce facem este să ne fie frică de coronavirus și de iminența îmbolnăvirii, poate, undeva, în adâncul sufletului meu așteptam un pretext să vorbesc despre asta.

Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()