La braț cu autismul. Episodul 11. „Am fugit de la serviciu 2 ani ca să meargă David la baie la prânz”

Georgiana Mihalcea, redactor
semnele autismului
Semnele autismului le poți vedea din timp, dacă-ți asculți instincul de mamă

La braț cu autismul. Primele 10 episoade au urmat firul jurnalului, până în momentul în care David a început să mă strige „mama”. Din ziua aceea am prins un „tupeu” extraordinar de a mă lua la trântă cu autismul lui David. Nu spun că apoi totul a fost miere și lapte, însă după vârsta de trei ani, cu David învățând un cuvânt nou în fiecare zi, cu nebunia de a renunța la terapia ABA, totul a căpătat un alt sens.

La braț cu autismul a devenit normalitate. Am acceptat tot ce ni se întâmplă și am început să trăim altfel. Voi schimba puțin și cursul serialului. Voi spune din când în când câte o poveste diferită, pentru ca cei ce sunt la început de drum în ale autismului să vadă cât de faină poate fi viața cu un copil special, iar părinții de copii tipici să descopere o lume nouă, fascinantă, ciudată pe alocuri, infinit de provocatoare.

În toamna anului 2009 mi-am luat inima în dinți și l-am înscris pe David la o grădiniță de stat. Auzisem tot felul de povești legate de respingerea copiilor speciali în colectivele mari, că se cere șpagă, că lumea se uită urât dacă aduci un shadow pentru copil. Am intrat pe ușa grădiniței cu un simplu buchet de flori în mână, căutând timidă biroul directoarei.

192, „Pisicile Aristocrate” e totuși o grădiniță de fițe, jos la Mitropolie, dar eu am ales-o pentru simplul motiv că era în drumul meu spre muncă. Lucram în Victoriei, luam tramvaiul 32 până la Unirii, apoi metroul câteva stații. Doamna Iuliana Dincă era o femeie care impunea respect și numai dacă respira. I-am spus povestea, i-am arătat copilul, i-am dat florile. Îmi bătea inima ca atunci când eram la serbare la grădiniță și trebuia să spun poezia despre Tovarășu fără să mă încurc.

La braț cu autismul: înscriere în doi timp și trei mișcări

„- Bine, îl primim, îl aduceți de luni!

– Așa pur și simplu?

– Nu, treceți înainte pe la asistenta medicală să vă spună ce să aduceți la dosarul medical!

– Știți, el are autism, nu prea vorbește, până acum a fost într-un colectiv mic, la privat.

– E-n regulă!

– Aș putea să-i aduc și o persoană care să-l însoțească, măcar în prima parte a zilei?

-Un shadow?

– Exact!”

Deja totul era suspect de bine, de parcă cineva fusese înaintea mea și o convinsese că trebuie să ne primească. Am plecat năucă. Da, na, câteodată îți permiți să mai trăiești și câte o pleașcă din asta în viață, chiar dacă tu crezi că nu o meriți. Îmi venea să opresc și oamenii pe stradă să le spun că fiu-meu la merge la grădi la 192, de parcă îl primiseră la Oxford!

La braț cu autismul. Fața lui David, dimineața la 7 și un pic, înainte de plecare

Lume nouă, reguli noi

La stat erau mai multe reguli decât la privat și asta era bine, mie-mi plac instituțiile cu reguli pe care le și respectă: nimeni nu aducea copilul nici măcar cu muci, nu se punea problema să îl ducem cu Nurofenul în ghiozdănel; e bolnav, stă acasă să nu-i îmbolnăvească și pe alții! Nu aveai voie să îl aduci după ora 8, să intrii în timpul zilei în grădiniță că așa ți s-a năzărit. Porțile stăteau închise până la 15.30, abia apoi puteai să-ți iei copilul. Bravo, ce să zic!

La privat, unde fusesem noi, era un fel de țara lui Papură Vodă din punctul ăsta de vedere. Și unde mai pui că plăteam doar masa, deci, de 3-4 ori mai puțin decât până atunci.

La braț cu autismul- am reluat plânsul de dimineață

În toată frumusețea asta de situație David al meu n-a vrut să se integreze cu una cu două. Am reluat show-urile de plâns, doar că acum erau și mai tragice: îl avea pe „maaaaamiiiii” cu care îmi topea câte doi-trei neuroni în fiecare dimineață. „Mami”+lacrimi nesfârșite sunt coșmarul oricărei mame care-și lasă copilul de trei ani la grădiniță.

Mami pleca și ea plângând, cu inima bucăți multe și mici și trebuia să fie atentă la ședințe, la articole, să predea o revistă, două pe lună, să zâmbească și să fie zen 8 ore de program. Dar, atunci când veneam acasă totul se transforma într-un regat al bucuriei, al plimbărilor, al fericirii absolute și al unui cuvânt nou pe zi. Stâlcit, aiurit, înțeles doar de mine, dar „cocota” era gogoașa, „ate”-lapte, „teu”-trenu și, tot așa până i-am făcut un adevărat dicționar al davidismelor.

La braț cu autismul, Parada de 1 decembrie 2009

La braț cu autismul. Nu mânca și nu făcea pipi la noua grădi

Imediat după prima săptămână, a apărut primul semnal de alarmă: David nu voia să facă pipi la grădi și nici să mânânce. Doamnele au crezut că poate nu-i place mâncarea, că poate a făcut singur când au fost cu toții la baie, habar nu am la ce s-au gândit, dar bine că mi-au spus în cele din urmă. De la 7.30 de când plecam de acasă și până seara la 17.30 când se întorcea era cam mult să stea nemâncat și nemers la baie. Nu? Așa mă gândeam și eu!

Am intrat iar în audiență la director și am cerut clemență să vin la prânz, să-l duc pe David la băița grădiniței, să intru în sală, să-i dau să pape. Asta nu prea se pupa cu regulile grădiniței. Mda, știam, dar fiu-meu trebuie să facă pipi și să mănânce ceva, măcar o dată pe zi. Nu știu cum, dar am convins-o. Femeia asta avea un mod în care te ajuta, încât nu simțeai nici milă, nici obligație, nici pomană. Te simțeai demn și ajutat. Punct. Îmi venea să o iau în brațe de bucurie, dar m-am oprit la timp că era doamnă serioasă și m-am abținut!

Am început cursele între serviciu și grădiniță să meargă copilul la baie

Mai aveam o doamnă de convins: pe șefa mea! Dar și Adina a înțeles cam tot ce i-am îndrugat despre autismul lui David cât am lucrat cu ea, și n-a fost dată să am nevoie de ceva (de cele mai multe ori de timp) și să nu-mi dea. La multinaționale, programul e de 9 ore, cu precizarea că o oră este alocată pauzei de prânz, dar, de obicei, o munceam și pe aia, că oricum treaba nu se termina niciodată. Ca să împac și capra și varza, am ales să mă duc mai devreme de 9 la muncă, să mai câștig timp și să pot pleca pe la 12 spre grădinița lui David să facă pipi copilul și să mânce de prânz.

Luni de zile am făcut sportul asta: alergam la metrou, coboram la Unirii, mai mergeam aproape o stație pe jos până la grădi, dădeam cu sărut-mâna la portari că încălcam o regulă de bază a instituției, intram, luam copilul din sala de grupă, îl duceam la baie, făcea pipi, apoi intram la masă, mânca rapid măcar ciorbița, îl strângeam tare în brațe și fugeam la muncă. Mă așezam la birou și băteam la tastatură de parcă nimic nu s-a întâmplat. Curgeau apele după mine, însă eram fericită: rinichii lui David nu se vor bloca, stomăcelul lui are câteva linguri de ciorbiță care să-i țină de foame până ajunge seara acasă. „Rezistă, David! Rezistă, Geo! Într-o zi va fi mai simplu de atât!” așa-mi spuneam în fiecare zi, ca pe o rugăciune, ca o un crez, ca un colac de salvare.

Cu doamnele educatoare la serbarea de Crăciun

La braț cu autismul: cursele se lungeau când era în vacanță

Cu mâncarea m-a salvat o doamnă îngrijitoare după vreo două luni, a reușit să-l păcălească pe David și-l hrănea ea. Dar cu pipi niciodată! Cel mai greu era când se închideau grădinițele sau erau copiii în vacanță: trebuia să ajung la David din Victoriei în Rahova, pentru o repriză de pipi! Făceam o oră și jumătate dus-întors într-o alergare continuă. Dacă regret vreo clipă? Nici pomeneală, am făcut ce-ar fi făcut orice mamă pentru copilul ei: l-am protejat și am avut grijă să fie sănătos!

Treaba cu pipi fără mami am rezolvat-o abia când David se apropia de 5 ani, într-un mod cel puțin ingenios: i-am făcut un filmuleț pe care îl aveau toți ai casei pe telefon, în care îi spuneam duios că e timpul să meargă la baie, că mami e mică, acolo în telefon, dar e cu el și știe că va reuși. Apoi filmulețul s-a transformat în poză printată, care era lipită acasă în baie, iar la grădi stătea în sertarul educatoarelor și cine îl ducea pe David la baie, mergea cu poza după el.

Încrederea unui copil cu autism se câștigă treptat, ca dovadă faza cu pipi a durat aproape doi ani, dar m-am ținut de capul lui până l-am convins să facă fără mine. Am pus cărămiduță peste cărămiduță până am construit zidul încrederii: „eu pot să fac pipi fără mami”. Dar autismul e mai mult de atât, e un întreg Zid Chinezesc și am tot construit zidulețe de când îl știu și mai construim și acum, căci la braț cu autismul vom merge până la adânci bătrâneți.

În episodul 12 am să vă povestesc despre fobia lui David legată de cocoșii de la țară, apărută din senin, și cum am dormit nopți în șir cu cocoșul Sande în pat, cu pampersi puși să nu mirosim a coteț, ca să desensibilizez copilul și să nu mai facă o criză atunci când vede o pană de pasăre!

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebookunde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa