Există o unitate de măsură pentru durerea unui părinte?
Care este unitatea de măsură pentru durere atunci când eşti părinte? Cine suferă mai mult când la mijloc este un copil bolnav: mama sau tatăl? Şi cum poţi recunoaşte suferinţa adânc ascunsă în suflet?
Suntem amândoi în biroul terapeutei noastre, fiecare pe câte un fotoliu. Între noi e un spaţiu suficient de mare încât să nu ne putem ţine de mână, îndeajuns încât să ne putem ocoli cu privirea. De cincisprezece minute plâng în continuu şi încerc să îi conving pe amândoi, soţ şi psiholog deopotrivă, că eu sunt cea care suferă mai mult, că pe mine mă doare cel mai tare dizabilitatea copilului meu, că nu se poate compara ceea ce simt eu, ca mamă, cu ceea ce pretinde el că simte, din poziţia sa privilegiată, de tată.
Am ajuns în punctul ăsta după cinci ani de discuţii interminabile, cinci ani în care durerea pe care o târam zilnic cu mine a fost copleşitoare, cinci ani în care l-am respins pe el cu tot cu presupusa lui durere, zi de zi. Pentru că pe mine mă doare cel mai tare şi nu accept altceva!
Îi spun toate acestea terapeutei, plângând şi urându-l în sufletul meu pe el, pe celălalt, pe cel care ar fi trebuit să fie una cu mine dar care, iată, nu poate, pentru că, spre deosebire de mine, nu el a purtat copilul bolnav în propriul trup, nu de el a depins vindecarea să şi, să fim sinceri, poate pleca oricând spre o viaţă liberă şi fericită. Nu mă uit înspre el. Nu vreau să mă uit!
Vorbesc doar eu de un sfert de oră. Mă ascultă amândoi. Apoi tac. Atunci aud întrebarea: Dar cu ce poţi măsura durerea, aşa încât să poţi spune cine suferă mai mult?
Durerea se măsoară? Cum?
M-am blocat. Nu mă mai gândisem la asta vreodată. Cum adică cu ce măsor?! Este evident cine suferă, nu trebuie decât să te uiţi, răspund. Uită-te, Ruxandra, îmi spune terapeuta cu blândeţe. Mă uit atunci înspre fotoliul pe care îl ignorasem de când am intrat în cabinet: văd un bărbat îmbătrânit, cu ochii roşii, adus de spate, închis în el. Pare atât de bătrân şi de obosit…! E netuns şi poarta bluza pe care a purtat-o şi ieri, pantofii ăia scofâlciţi. E neîngrijit şi are două dungi adânci pe frunte. Priveşte în jos şi nu spune nimic.
În ce măsori durerea din sufletul unui părinte? În numărul de zile petrecute în casă, îmbrăcat în aceleaşi haine zile la rând? În numărul de prieteni pierduţi? În orele de plâns? În nopţile nedormite? În diferitele boli şi suferinţe prin care îţi somatizezi amărăciunea? În câte telefoane dai zilnic diverşilor medici? În numărul de mail-uri trimise institutelor de cercetare genetică din întreaga lume sau al orelor petrecute pe internet, căutând răspunsuri? În pachete de ţigări sau sticle de vin? În cine țipă mai tare sau cine are mai multe cucuie? În ce?…
Ani de zile după ce am născut un copil bolnăvior mi-am „rezervat” dreptul de a suferi mai mult. Pentru că eu sunt mamă, pentru că eu l-am purtat cu mine nouă luni, pentru că eu am rolul de „creator” şi pentru că de mine a depins sănătatea sa, pentru că eu am fost cea care şi-a dorit copii, tu nici măcar nu te-ai bucurat, pentru că ţie şi aşa nu îţi pasă prea tare, te poţi duce la oricare altă femeie să îţi facă ea un copil sănătos, pentru că nici tu nu eşti prea normal, de ce ţi-ar păsa că ai un copil care nu va avea loc pe lumea asta?… pentru că…
Pentru că pur şi simplu mă durea rău! Atât de rău că nu m-am mai putut uita şi la el, tatăl acestui copilaş bolnav. Nu am mai avut ochi decât pentru copil şi pentru durerea mea. Nu am putut să văd că omul meu, iubitul meu, tatăl copiilor mei nu mai vorbeşte cu nimeni, nu doar cu mine. Că nici el nu doarme noaptea nu pentru că nu mă mai suportă alături de el, ci pentru că nu poate, pentru că visează urât, pentru că s-a săturat de plâns ca şi mine. Nu am văzut că în timp ce eu port numai haine negre, el poartă aceleaşi două bluze; în timp ce mie îmi cade părul cu pumnii, al lui creşte haotic şi neîngrijit; că dacă eu am albit „peste noapte”, ridurile lui sunt din ce în ce mai adânci. Că munceşte ca zevzecul până uita de el în timp ce pe mine nu mă mai interesează casa aproape deloc. Ca şi el, şi eu preferam să fim oriunde în altă parte decât să fim unul lângă altul, oglinda propriei dureri.
I-am văzut târziu durerea şi neputinţa în fața bolii copilului nostru. Am încercat să mi-l amintesc cum era „înainte” şi mi-am făcut curaj să mă uit, pentru prima dată, la cel de acum. Şi am înţeles. Am priceput atunci că nu contează cine a dus sarcina, cine a născut, cine poartă vina sau dacă există măcar vreuna. Am văzut că în durere nu există mai mult sau mai puţin, la fel cum nu există nici a iubi mult sau a iubi puţin.
Cuvântul psihanalistului Speranţa Farca
În volumul Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori (Editura Trei, 2010) psihanalistul specializat în relaţia mamă-copil Speranţa Farca analizează „anormalitatea” cuplului format din cei doi părinţi ai copiilor cu nevoi speciale: Mama, pentru a se absolvi de vină de a nu fi născut copilul întreg, poate deveni complementara lui, întregindu-l cu sine. Tatăl încearcă şi el să îşi asume un rol de susţinător al cuplului simbiotic dar, fără susţinerea narcisică a împlinirii de sine şi fără perspectiva evoluţiei, îi este foarte greu. Aşa se explica unele căutări echilibratoare în exteriorul familiei. (…) Tatăl copilului este important în ecuaţia terapeutică deoarece de la el poate veni şansa reinstaurării unei atmosfere de viaţă echilibrate şi normale în familie. Chiar dacă tatăl pare mai puţin afectat, el are nevoie de susţinere, pe care risca să şi-o găsească în afara familiei, abandonând-o.”
Da, şi taţii suferă. Chiar dacă, de cele mai multe ori, ei sunt plecaţi la muncă în timp ce noi, mamele, suntem cu cel mic şi bolnav acasă, la medic, la terapeut. Poate părea că pe noi ne doare cel mai tare. Că celălalt îşi vede de viaţa lui. Un minut însă de gând limpede: este el oare acelaşi om de dinainte de vestea că veţi avea un copil bolnav? Oare…?
