La braț cu autismul. „Să nu uităm niciodată ce ne-a învățat Paștele de anul ăsta!”

Georgiana Mihalcea, redactor
Paștele 2020 cu gândul la anii ce-au trecut (poza de la Paștele din 2017)

Paște 2020. Să faci din fiecare zi o sărbătoare, să zâmbești chiar și când totul e dor și doare, să te mulțumești cu puțin și să nu-ți pierzi speranța niciodată! Astea nu sunt lucruri pe care le-am învățat în izolare, sunt principii cu care am crescut de mică, sunt idei care m-au ajutat să merg la braț cu autismul. Sunt eu. Eu nu sunt Lumină. Lumina aceea cu L mare e doar acolo sus, la Doamne-Doamne. Eu sunt un om simplu care s-a încăpățânat să nu renunțe la bucuria din suflet oricâte zile negre au fost de trăit. Paștele de anul acesta e diferit. Multe i-au lipsit din anii ce-au trecut. Și cu toate astea, Paștele nu e despre mese pline și muzică la maxim, Paștele e cu totul altceva….

În fiecare an, de cum se intră în Săptămâna Mare mă năpădesc amintirile din copilărie. Tata a fost preotul satului și, pentru mine și frații mei, totul era mult mai intens de fiecare dată. Mergeam la biserică în fiecare seară la Denie și ne plăcea teribil să rămânem până la miezul nopții să facem repetiții cu corul, să ne pregătim de Prohod. Cântam din toți plămânii, să vadă lumea că „ăia mici ai lu popa” cântă frumos, că-i facem cinste părintelui nostru. Am urmat tradiția asta și când am fost la liceu, la facultate. Nu mi-am imaginat vreodată Paștele fără tata și fără satul meu natal, Cosmești.

Paște 2020- primul fără ai mei, fără satul meu

Ultimul Paște petrecut fără tata a fost cel din 2006. Acela a fost și primul cu David, chiar dacă era încă în burtică. Tata era foarte bolnav, suferise deja o operație pe creier, tumora recidivase și, cu toate astea s-a ținut pe picioare de la miezul nopții, până la 8 dimineața să împărtășească fiecare om din sat cu o bucurie greu de înțeles. Probabil știa, în sufletul lui, că e pentru ultima dată când va spune „Hristos a înviat!”, simțea că va merge la Ceruri să slujească cu îngerii.

Primul Paște care n-a mai fost cum trebuia să fie a fost cel din 2007. Fără tata, biserica din Cosmești părea goală. El avea o energie aproape hipnotizantă, un volum al vocii de-ți făcea pielea să se zbârlească instantaneu când începea să cânte, o blândețe părintească în privire și-n același timp impunea respect doar dacă te privea o clipă. Tata este un reper. Tata era Paștele, Crăciunul la un loc, pentru că el le anunța de fiecare dată. Apoi, tata n-a mai fost și noi a trebuit să învățăm să trăim sărbătorile fără însuflețirea de altă dată.

Paștele lui 2020 mi-a luat o altă bucurie. Bucuria de a fi cu mama, cu frații mei, cu soțiile lor, cu nepoții mei, cu satul meu natal, cu vecinii cu care spărgeam ouă pe șanț, cu pădurea de la capul satului la care mergeam spre după-amiază. Și nu doar mie mi-a furat toate astea, i le-a luat și lui David. De mici l-am învățat că Paștele e acolo, la Cosmești, cu toată familia. Că Paștele înseamnă să fim toți în aceeași casă, în casa-n care eu, Claudius, Tibi am crescut de mici în spiritul sărbătorilor adevărate, să vopsim ouă, să gătim, să facem pâine caldă și cozonaci, să mergem la biserică, să punem o masă mare în curte, cu față de masă albă, să nu se ridice niciunul de la masă, până ce ultimul nu-și va înghiți ultimul dumicat.

Sujba de anul trecut de Paște, în curtea bisericii la Blejești, unde fratele meu este preot

Paște 2020 – o încercare, o bucurie trăită…altfel

Când eram mică, (bine, și când eram ceva mai mare) mă uitam în Săptămâna Mare la filmul „Iisus din Nazaret”. Trăiam intens în fiecare an, cu aceeași emoție, chinurile prin care a trecut Iisus înainte de a învia, plângeam pentru tot ce a suferit și mereu aveam speranța că, poate anul ăsta, va fi scutit de toată durerea, se va întâmpla ceva și Ponțiu Pilat nu-l va osândi la răstingirea pe cruce. E speranța aia stupidă, din sufletul oricărui copil să poate schimba realitatea evidentă. Abia după ce-am trecut de 30 de ani și viața mi-a dat suficiente motive să mă maturizez cât de cât am înțeles că nu te poți eschiva din fața durerii, că uneori pentru a fi fericit trebuie mai întâi să suferi.

Așa că m-am pus pe demolat mituri și-n mintea copilului meu. Obișnuit deja cu izolarea acasă, din 11 martie, David a înțeles că anul acesta trebuie să trăim altfel chiar și-n ziua de Paște. A acceptat destul de greu că nu mai merge la mamaie Tanța la țară, că nu mai face vânătoarea de ouă printre răsadurile abia puse în grădină, că nu mai stăm cu toții la aceeași masă. „Dar vreau să-i văăăăăd! Mi-e dor de ei!!! Eu sunt obișnuit așa, cu toată lumea! Tu m-ai învățat că nu trebuie să fim singuri, că trebuie să-i iubim pe toți și să fim cu familia și prietenii noștri mereu!”

Eu, Florin știm cum să punem repede un pansament peste o rană a sufletului, David abia acum începe să înțeleagă că viața nu mereu roz, că uneori un virus invizibil te poate închide câteva luni în casă departe de tot ce ai învățat să iubești în ani de zile.

Paștele 2020 este despre Lumina care ne va scoate din întuneric

Paștele este despre altceva

Stăm pe video-call de atâta timp cu cei dragi. David savurează fiecare convorbire video cu familia, cu prietenii, cu nașa lui care e la 5000 de kilometri. David are inima plină de dor, David are sufletul plin de iubire și nu știe ce să facă cu ele. Îi spun că trebuie să le păstreze, se vor face mari și vor fi ca o explozie de fericire atunci când îi putem vizita pe toți. El mă crede. David crede tot ce-i spun. Încrederea asta reciprocă ne-a ajutat mereu să mergem înainte. Anul acesta a înțeles adevărata semnificațe a Paștelui: să ai în sufletul tău atâta bunătate, iubire, smerenie și speranță încât să poți vindeca întreaga planetă cu ele.

Paștele lui 2020 are o masă în mijlocul curții, la noi acăsică, în București, cu față de masă albă, cu un coș de ouă, cu drob mic, un cozonac nu foarte reușit, cu pâine frământată de mine, cu un pahar de vin roșu și trei lumânări aprinse pe masă. Zumbetul de altădată e acum emoție. Vorbim mai puțin și simțim mai mult. Prețuim tot ce avem, ce-am avut și visăm la ce putem avea.

Paștele 2020 nu mai e despre ce ai pe masă, ci despre ce ai în suflet. Acolo trebuie să fii bogat!

Să nu uităm niciodată ce ne-a învățat Paștele de anul ăsta! Să nu uităm că, oricât de greu ne-ar fi uneori, se poate să fie și mai greu! Să merg la braț cu autismul prin viață nu-i cel mi rău lucru care mi s-a putut întâmpla. Nu. Autismul lui David a scos din mine un om mai bun. Am învățat ce este răbdarea, devotamentul, implicarea, renunțarea, am învățat gustul neprețuit al micilor bucurii, am învățat că se poate trăi și altfel.  Paștele 2020 mi-a readus stările acelea intense din copilărie când mergeam cu tata la denie, când mă uitam la o lumânare aprinsă la 12 noaptea ca la o adevărată minune dumnezeiască, când abia așteptam să văd un om pe stradă ca să-i spun „Hristos a înviat!”

Da, eram atât de fericiți înainte și nu prețuiam îndeajuns, dar cine ne oprește să  facem asta chiar acum?

Închei cu urarea preferată a lui David „Să vă trăiască viața!”

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebookunde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa