Viaţa cu autism. Ep. 236. „David nu are prieteni. Îmi dau seama când nu am pe cine să invit la ziua lui”

Prietenii copiilor cu autism
David nu are prieteni. Nici eu nu aveam la vârsta lui. Nu ştiu dacă e bine sau e rău pe termen lung, probabil că e rău

Prietenii copiilor cu autism. David nu are prieteni. Nici eu nu aveam la vârsta lui. Nu ştiu dacă e bine sau e rău pe termen lung, probabil că e rău. Îmi dau seama doar când ar trebui să îi sărbătoresc ziua de naştere şi nu am pe cine să invit (mă refer la copii mari, de vârsta lui). Nici el nu e niciodată invitat nicăieri. Nici eu nu eram. Nu s-a întrebat, cred, niciodată de ce. El se raportează destul de puţin la ceea ce fac ceilalţi.

Este o constatare după câţiva ani de zile observaţii. Ştiu că la şcoală se înţelege bine cu colegii, ştiu că este ajutat când are nevoie, e mare lucru. Ştiu că dacă am nevoie, pot să rog orice părinte al vreunei colege de-a lui să îl treacă strada, daca taică-su e prins în trafic dinspre Cluj şi întârzie câteva minute.

Dar nu ştiu dacă el poate sau va putea cu adevărat să îşi facă prieteni. Pe de altă parte, eu pot spune că nu mi-am păstrat prietenii din tinereţe. Majoritatea prietenilor pe care îi am sunt post „viaţa cu autism” şi sunt mai mult genul pentru care eu nu am făcut vreodată ceva, dar care fac tot ce pot pentru mine. Sunt o norocoasă.

david neciu
David a răzbit în lupta cu autismul, dar nu are încă prieteni care să îl invite la ziua lor sau pe care sa ii invite la ziua lui

Prietenii la copiii cu autism. Îmi dau seama că nu prea ştiu ce să îl învăţ cu privire la asta

Eu însămi am fost cam ca el la capitolul acesta. Iar când am avut prieteni în tinereţe, familia îmi reprosa că îmi idealizez prietenii, că fac prea multe pentru ei. Cred că aveau dreptate. De asta mă tem şi pentru David.

Iar când ajungi să-ţi dai seama că multe prietenii au fost conjuncturale şi decizi să termini cu relaţiile ce sunt unilaterale, eşti deja la o vârstă la care e mai greu să-ţi faci prieteni.

Vremurile s-au schimbat, pe vremea mea… am ajuns să spun asta, nu era tehnologie care să-ţi permită să povesteşti cu prieteni aflaţi la distanţă aşa cum fac eu astăzi.

Ce-aş putea să-l învăţ pe David?

Îl pot învăţa pe David să fie demn, să fie mândru de el însuşi, îl pot învăţa să nu facă rău altora, mai ales celor mai slabi. Pot să-l învăţ să nu fie un bully.

Pot să-l mai învăţ să ceară ajutor şi să nu fie o victimă. Pot să îl învăţ să lupte pentru drepturile lui, pot să-l învăţ care sunt îndatoririle unui cetăţean.

Pot să îl învăţ multe pentru ca să judece lucrurile cât mai drept cu putinţă.

Prietenii la copiii cu autism. Dar ce ne facem cu ceilalţi?

Pe ceilalţi nu-i putem educa.  Asta e clar. Dar în ceea ce ţine de mine, pot să-l educ pe David şi pe cei mici dacă vor ajunge la nivelul fratelui mai mare; să nu facă rău, să nu jignească, să nu-i considere pe ceilaţi inferiori pe motiv de rasă, etnie, dizabilitate, orientare sexuală.

Vreau să am copii cu mintea deschisă şi cu bun simţ care n-ar avea laşitatea ca din spatele unor profile de social media, mai mult sau mai puţin reale să jignească, să incite la violenţă şi ură.

Am cunoscut oameni, unii mi-au fost prieteni la un moment dat, care deşi aparent normali, ajunşi în spatele volanului sau în faţa tastaturii se preschimbau în nişte fiare de nerecunoscut.

Sigur ştiţi genul care încep să şicaneze în trafic dacă li se pare că cineva a greşit sau cei care aparent sunt cultivaţi toleranţi şi apoi încep să comenteze la articole din ziare şi aruncând invective asupra altor participanţi la discuţie, oameni pe care nu-i cunosc şi care nu le-au făcut vreodată vreun rău. Desigur fac mereu asta în numele unor idealuri înalte…

(va urma)

Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici: 

iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()