La braț cu autismul. Ep. 15. „Autismul lui David l-am tratat cu iubire de mamă. Renunțarea la serviciu a fost cea mai bună soluție pentru el”

Am renunțat la serviciu pentru ca fățuca asta să fie mereu fericită

Renunțarea la serviciu. Nu mi-a fost ușor să renunț la tot ce construisem în ultimii 10 ani. De mică visam să devin jurnalist, să scriu, să însemn ceva în lumea asta prin cuvinte. După diagnosticul de autism a lui David, devenea din ce în ce mai greu să-mi mai pese de carieră. Era un război zilnic între eu-mamă și eu-femeie de carieră. A câștigat mama din mine, și într-o zi, m-am dus senină la muncă și mi-am depus demisia. Am găsit, fără să știu, soluția cea mai bună pentru David: să fie cu mine în fiecare clipă. Autismul se tratează cu iubire, cu iubirea de mamă.

Mamele de copii cu autism și cu orice dizabilitate știu despre ce vorbesc. O mamă de copil special se simte asemenea unui soldat pe front (cred că am citit undeva comparația asta): mereu în alertă, mereu cu ochii pe copil, pe reacțiile lui, dar și pe „inamicii” din jur- oamnenii care ar putea râde de el, care nu i-ar înțelege țipetele din parc, fluturatul mânuțelor în intersecție sau țopăitul de bucurie ori faptul că uneori îl car în brațe pe stradă, căci el refuză să mai meargă. Într-o astfel de stare am trăit aproape 3 ani, de la diagnosticul de autism până la marea alegere.

Renunțarea la serviciu- strategia mea anti-autism

Dacă aș fi găsit o echipă de terapeuți care să-mi dea încredere că vor scoate autismul din David, nu mi-aș fi dat demisia. Dacă aș fi găsit o grădiniță cu un sistem incluziv bine pus la punct, nu mi-aș fi dat demisia. Dacă ar fi fost în România o instituție abilitată în gestionarea cazurilor copiilor și familiilor cu autism și mi-ar fi spus ce trebuie să fac și unde să mă duc, aș fi muncit și noaptea ca să-i pot plăti să-mi vindece copilul. Dar nu există și fiecare mamă caută cea mai bună soluție pentru copilul ei. Eu am simțit că David are nevoie de mine, că atunci când suntem împreună el înflorește, am știut dincolo de cărți și părerile specialiștilor, o mamă implicată cu toată energia ei poate transforma autismul într-un mod de a trăi cu zâmbetul pe buze.

Gogoșile sunt mult mai gustoase, dacă le mănânci pe bordură.

Am „ascultat” semnele pe care mi le-a dat viața

La sfârșitul lui martie 2011, Adina, șefa mea, ieșise la pensie, iar eu am asigurat interimatul la conducerea revistei Mami până când compania decidea cine-i va lua locul: eu sau Laura, colega mea de la Mamica de azi. N-a fost simplu! Doamne, nu-i deloc floare la ureche să fii șef și să nu faci nicio greșeală, căci la nivelul acesta greșelile nu prea au ce căuta. Îmi amintesc o după amiază extrem de aglomerată la muncă și telefonul sunând de la grădi (David era în al doilea an la Pisicile Aristocrate). David se trezise din somn și urla atât de tare, încât trezise toți copiii și nu asta era adevărata problemă, ci că nu-l puteau liniști, plângea și tremura în continuare și ele nu știau ce să-i facă pentru a-l calma. Am dat un mail rapid că am o urgență cu copilul și am plecat, fără să mă mai uit în urmă. Am lasat totul baltă în redacție și am ajuns într-un suflet la grădi. Tot ce-mi doream era să-i opresc lacrimile lui David.

Când am ajuns, l-am lasat să se cuibărească la mine în brațe și să suspine până ce suflețelul lui a înțeles că este în siguranță. Apoi am liniștit doamnele, se vedea că această criză le băgase în panică, oamenii n-au nicio vină că nu au fost pregătiți să intervină în astfel de situații. Apoi am încercat să aflu ce anume s-a întâmplat înainte ca David să urle din senin. Le-am pus atâtea întrebări, dar în cele din urmă am aflat: în timpul somnului, undeva, în apropiere, se construia ceva și se auzise o bormașină.

De unde să știe ele că ăsta este unul dintre sunetele la care David a dezvoltat o hiper-sensibilitate? La fel și tăiatul cu foarfeca ori creionul pe hârtie? Eu îi știu toate secretele, toate fricile. Dacă aș reuși să fiu cu el non stop, aș putea să-l învăț cum să înfrunte frica asta, așa cum am făcut cu cocoșul Sande.

Să renunți la serviciu nu-i soluția tuturor, noi am jucat totul pe această carte

Știam că cel mai bun lucru pe care-l puteam face pentru el era să renunț la tot, dar încă nu puteam face asta. Florin, soțul meu, era la început cu mica lui afacere, salariul meu conta. Și nu era un salariu mic. Și mai era și bucuria aia de a face cu plăcere meseria pentru care te-ai antrenat de-o viață. Dar mă uitam la David și toate dispăreau: mai bine nu ne mai plătim ratele, trăim la minima rezistență, dar eu trebuie să fiu cu copilul meu! Știi teoria aia cu mamele-frigider? Dacă e adevărată? Dacă o mamă-aragaz își scoate copilul din autism? E timpul să mă dezgheț cu orice risc. De restul să se ocupe Dumnezeu, nu ne va lăsa el să murim de foame! Am făcut o prinsoare în mintea mea cu Cel de Sus: dacă publisherul o va alege pe Laura la conducerea revistei, asta e semnul că trebuie să aleg un alt drum.

Cred că profesional eram la același nivel, alegerea ținea doar de feeling, habar nu am. Și acum îi mulțumesc cerului că ea a fost cea aleasă: dacă Laura nu devenea redactor șef nu cred că aș fi avut curajul să-mi dau demisia în clipa aceea. Mi-am luat trei zile libere și am plecat la Eforie cu băieții mei să îmi pun ordine în gânduri. Ne era teamă, era o decizie importantă. Florin nu mi-a pus niciodată la îndoială deciziile, de când suntem împreună m-a susținut întru totul în tot ce am decis să fac, așa că mingea era în terenul meu. Va fi greu, dar vom trece prin asta!

Așa că mi-am dat demisia și am început cea mai frumoasă etapă a vieții noastre: eu cu David în fiecare clipă. Mi-a fost dor mult timp de colegii mei, de atmosfera de lucru, de provocările meseriei, de mine ca om ce conta într-un mediu atât de fain. Toți cei din Sanoma Hearst au format cea mai tare gașcă cu care am lucrat vreodată! În perioada aceea am descoperit „piesa noastră”, piesa în care noi trei ne regăsim în fiecare zi a vieții noastre. Dacă aveți răbdare să o ascultați, ne veți înțelege mai bine!

Ce-a urmat? Un șomaj usturător de jumătate de an

Să nu vă imaginați că a fost simplu să trăim toți trei, să plătim ratele și facturile doar din ce câștiga Florin. Nu. N-a fost. Financiar, cred că a fost printre cele mai dificile perioade din viața noastră, uf, dar în mod paradoxal eram atât de fericiți! Cel mai mare stres al nostru dispăruse, puteam în sfârșit să fiu cu David, să știu ce simte, ce-l doare, ce-i place, ce-l sperie, să-i explic câte-n lună și-n stele, să râdem împreună, să ne jucăm, să nu mai fiu nevoită să plec de lângă el, să nu mă învoiesc atunci când e bolnav.

Nu mă mai simțeam un soldat-afgan, eram un soldat în permisie! Nu mai plăteam pe nimeni să-i poarte de grijă. Între timp am început să aplic la joburi pe la grădinițe private, voiam să găsesc un loc în care să lucrez și să-mi pot lua și copilul cu mine. Nu mai lucrasem în învățământ de ani de zile, dar speram să conteze pentru cineva că am studii de specialitate și 5 ani de experiență, în trecut.

La Eforie, iunie 2011, când renunțarea la serviciu devenea o prioritate

Renunțarea la serviciu îți poate aduce adevărata menire pe lumea asta

Am fost la câteva interviuri, dar când le povesteam că am de gând să vin cu copilul meu autist la pachet auzeam fraza aia celebră din filme: „nu ne căutați, că vă sunăm noi”. Aplicam în continuare și știam că undeva, în orașul ăsta mare, ne vom găsi și noi locul. În septembrie, când a început anul școlar, eu tot șomeră eram, David nu mergea la grădiniță, eram mai în pom ca niciodată. El progresase destul de mult după o vară petrecută împreună, știam clar că ne vom duce doar în locul unde suntem primiți amândoi, așa imperfecți cum eram.

La sfârșitul lui octombrie 2011 am găsit în sfârșit o ușă care s-a deschis pentru noi: Conil, un centru educațional privat (grădiniță și școală primară), axat pe integrarea copiilor cu dizabilități, cu o clasă specială în care se lucra cu cazurile ce urmau să fie integrate. Adela Hanafi, patroana grădiniței, și ea mamă de copil special, nu m-a întrebat prea multe la interviul de angajare. Faptul că eram cu David de mână și ceream să ne primească pe amândoi, pentru ea era destul: asta căuta – un om căruia să-i pese de copiii cu autism, iar acel om în clipa aia eram eu. Am început de a doua zi și am preluat clasa elevilor cu cerințe educaționale speciale. Am crezut în steaua noastră și am găsit un om care să creadă în noi.

Despre experiența noastră la Conil și lucrul cu 7 copii cu diagnostice diferite, am să povestesc într-unul din episoadele următoare. Episodul de săptămâna viitoare va descrie cu un strop de umor cum nu am dormit 1.277 de nopți, cum am încercat tot ce era omenește posibil să-l fac pe David să doarmă noaptea și cât de simplă era de fapt soluția salvatoare! Tulburările de somn la copiii cu autism sunt printre cele mai mari provocări ale unei mame! Între timp nu uitați că autismul nu e bau-bau- e doar un mod altfel de a trăi și de a simți!

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()