Semnele autismului la copilul meu. O mamă știe înaintea medicilor

Georgiana Mihalcea, redactor
semnele autismului
Semnele autismului le poți vedea din timp, dacă-ți asculți instincul de mamă

De când am început să scriu acest serial mi-am făcut mai mulți prieteni ca niciodată. Bine, virtuali, dar cum aș fi putut să schimb o vorbă, fie ea și pe mesaje, cu oameni din toate colțurile țării? Mulți sunt la început de drum, mă întreabă despre semnele autismului, despre cum am acceptat eu diagnosticul lui David, și mai ales vor să știe dacă nu cumva copilul lor poate chiar nu are autism și o să scape repede de frică.

Acesta a fost motivul pentru care azi m-am întors cu gândul în timp și am decis să scriu un episod despre semnele autismului copilului meu. Eu nu sunt psiholog, nici medic, nici vreun expert cu patalama și diplome lucioase agățate pe perete: sunt mama lui David și mă pricep fix la autismul copilului meu. Am înțeles la timp că autiștii, asemenea oamenilor în general, sunt unici, diferiți și nu merită să-mi compar copilul cu nimeni.

Cel mai important semn al autismului apare atunci când tu, ca mamă, simți că ceva nu este în regulă cu copilul tău

Într-o zi, după un an și jumătate, pur și simplu am simțit că David se schimbă, regresează, că David nu este asemenea celorlați copii. Lucram la o revistă de parenting și știam toate standardele de dezvoltare, aveam experți la îndemână, experți cu care puteam vorbi despre orice și eram conștientă că, din punct de vedere cognitiv-comportamental, ceva nu este în regulă. Am așteptat să împlinească vârsta de doi ani ca să încep evaluările, să-mi certific sentimentul ăla că „nu e în regulă!”

Dacă și tu simți la fel, dacă ai senzația că ceva nu e bine cu copilul tău, fă-i o evaluare la un expert. Nu aștepta să treacă timpul că poate trece și teama ta, află adevărul din prima zi! Poate nu e autism, poate e altceva, dar îți spun cu mâna pe inimă că tu știi înaintea tuturor, fără niciun test că ai un copil diferit și că trebuie să lupți pentru recuperarea lui. Nu, n-am zis bine, tu nu știi, tu simți!

Și trebuie să ai încredere în instinctul tău de mamă. Este ascuțit mai mult decât trebuie, după ce ți-ai purtat copilul 9 luni în pântec, după ce n-ai dormit nopți în șir să-i adulmeci respirația, după ce ți-a tremurat carnea pe tine când a făcut prima oară febră! Tu vei ști înaintea tuturor dacă are copilul tău autism!

Și eu am știut la fel. Și nimeni nu m-a crezut. Era prea mult pentru un om care și-a dorit din tot sufletul un copil să știe că nu va avea un copil…normal! Dar, crede-mă, vei învăța să trăiești și cu autismul, să mergi la braț cu el și-ți va plăcea într-o bună zi (vorbim săptămâna viitoare despre asta!)

Corectează fiecare semn al autismului, intrând în lumea copilului tău! Ca să învețe să mănânce iaurt, l-am învățat să mă hrănească întâi pe mine!

Semnele clasice ale autismului

Le spun clasice, pentru că le-ai tot citit, le-ai tot auzit, dar nu e niciodată greșit să le repetăm împreună! Ce m-a făcut pe mine să-l duc pe David la evaluare?

În primul rând absența limbajului! Un copil nu autism nu vorbește (aproape) deloc pe la vârsta de 2-3 ani. Scoate eventual niște sunete în anumite momente, în special când era nervos, dar nu te strigă, nu numește obiectele, nu spune ceea ce vrea sau îl doare.

Nu se uită la tine când îl strigi! Sau cum spun experții- nu are contact vizual. Parcă ar fi surd! Asta m-a determinat pe mine să-i fac la început teste complexe de auz, speram că, poate ține de ORL și nu de neuro problema copilului meu. De auzit aude, dar nu înțelege mesajul. E ca și cum în jurul tău s-ar vorbi în chineză, în timp ce muzica e dată la maxim și bate vântul afară. Eu așa îmi imaginez că stăteau lucrurile în capul copilului meu până să împlinească 5 ani.

Se joacă în mod neadecvat cu obiectele. David nu plimba mașinuța pe covor, o punea cu roțile în sus și le învârtea până mă plictiseam eu să mă uit la el. În parc, în loc să se urce pe tobogane, aduna niște pietricele și le punea pe o măsuță care și aia se învârtea. Dacă voiam să-i arăt imagini dintr-o carte, el rupea paginile și le împrăștia prin casă.

Are acțiuni stereotipe. Adică le repetă iar și iar. Și iar. Copilul meu se distra maxim să stingă și să aprindă becurile de prin casă, să închidă și să deschisă sertarele de la dulapuri, la fel făcea cu ușa de la intrare.

Nu pune mâna pe nimic, ia mâna ta și o pune pe obiectul care-i trebuie. Voia apă, mă lua de mână și-mi punea mâna pe sticla de apă, la fel cu mâncarea, cu jucăriile. Și a ținu-o mult și bine așa.

Nu caută să fie în preajma oamenilor, preferă obiectele. Am citit că unii copii cu autism nici măcar după mamă nu prea plâng, al meu nu mă voia decât pe mine. În rest, nimeni să nu-l atingă, la nimeni nu se uita, cu nimeni nu voia să-și petreacă nici măcar câteva minute. Nici măcar tatăl lui. Vorbesc de vârsta mică, de începuturi. Nu te speria, toate acestea sunt doar faze, pe care, dacă le corectezi cu blândețe se vor schimba în timp!

Nu știe să facă mai nimic. În afară de stereotipiile lui, nu prea se pricepe să facă multe lucruri. Îmi amintesc că, atunci când am ajuns la Timișoara la un medic renumit și i-a dat o lingură în mână să vadă dacă o duce la gură, David al meu s-a uitat la ea câteva secunde și și-a pus-o în cap. Habar nu avea la doi ani jumate ce să facă cu o lingură. Nici un creion nu-l ținea cum trebuie în mână (culmea e că abia după 10 ani l-a ținut corect!).

Nu mănâncă singur și nu mănâncă mare lucru. Adică are fixuri alimentare (consumă un număr redus de alimente) și tot tu ești cea care face un adevărat show ca să-l convingi să mănânce. David a mâncat de toate fix până la 2 ani. Apoi au început fițele. I-a cășunat pe pâine, la modul la care nu mânca decât pâine goală, franzelă și dacă eram în tramvai și cineva avea pâine în sacoșa de cumpărături, îi băga mâna în pungă și scotea pâinea și începea să înfulece!

Nu face „pa”, nu dă pup, nu-i place „cucu bau”. Nu e interesat de orice giumbușluc care-n mod normal îi amuză pe cei mici. Rămâne așa, inert și indiferent la orice revedere, la orice joc, la orice cântece cu care tu vezi că prietenele tale își cresc copiii. Și copiii lor se amuză și al tău le uită la tine ca la un extraterestru dacă încerci să le faci!

Indiferent de semnele pe care mi le-a arătat autismul, eu mi-am dus copilul peste tot, de mic. Aici este la o paradă de 1 decembrie!

Semne atipice ale autismului pe care le-am văzut doar întorcându-mă în timp

Când habar nu aveam ce înseamnă cuvântul autism, dar și mult timp după aceea, David a făcut tot felul de faze, pe dare doar în cârca autismului le pot pune. Enumăr câteva dintre ele:

• N-a dormit o noapte întreagă până la 3 ani și jumătate.

• Când era bebeluș, era genul de copil „cuminte”, prea cuminte poate, adică era genul ăla de copil care nu plânge, parcă nu-l deranjează nimic pe lumea asta. Nu înseamnă că dacă acum ai un bebeluș și nu urlă din toți plămânii de foame peste 1 an vei afla că are autism. Nu. Dar cumințenia asta a lui a fost mereu suspectă pentru mine.

• Nu suporta când era mic să fie în mașină și să dăm cu spatele. Trebuia ca tatăl lui mereu să aibă grijă la parcări să nu fie copilul înăuntru că se declanșa Armaghedonul!

• Dacă o singură dată a fost într-un loc și acolo s-a întâmplat ceva diferit, a refuzat să mai meargă în acel loc (vezi episodul cu cocoșul Sande care l-a făcut să meargă din nou la țară).

• Când a început să vorbească o făcea fie cântat, fie interogativ, dar extrem de repetitiv. Spunea de zeci de ori același cuvânt.

• Nu îl deranjau mirosurile urâte.

• Sunetele au fost mereu o problemă. Iar unele au rămas până în ziua de azi: tăiatul cu foarfeca, scrisul cu creionul pe o coală de hârtie, scârțâitul unei uși, nu mai zic de bormașină și flex l-au durut și-l afectează la propriu chiar și acum.

• Mereu l-au fascinat luminile. Orice avea un bec, era jucăria lui preferată. Dar există și o parte bună: cu luminițele de la instalația de brad l-am învățat culorile! Luminițele sunt la noi în casă peste tot, pentru că am înțeles că au un mod neobișnuit de a-l relaxa.

• A „ars” etape din dezvoltarea motrică: nu a mers de-a-bușilea, ci direct în picioare.

• Nu-i plăcea să atingă iarba cu picioarele goale.

• Nu mănâncă ou că are pui în el!

• Era mereu în viteză, mereu pe fugă, cum se zice la mine la țară: „era ca argintul viu”. Ani de zile n-am stat pe scaun într-o vizită, la o terasă, la plajă la mare.

• În timp, autismul ne-a dat și alte semne, dar deja știam cu ce se mănâncă, și acum le gestionez din doi timpi și trei mișcări. De fapt, întreg serialul îl construiesc în jurul acestor semne, care într-un mod fascinant ne fac viața mult mai intensă!

Semnele autismului trec, diagnosticul rămâne

Toate aceste semne și poate multe altele, pe care timpul mi-a făcut favorul de a mi le șterge din minte, au rămas în trecut. Și tu, ca mine, vei vedea că sunt doar o etapă în dezvoltarea copilului tău. Cum au fost și în cazul lui David. Am mai spus-o, dar o voi repeta la infinit: cel mai mult, în recuperarea unui copil cu autism, contează liniștea interioară a mamei sale.

Cu cât accepți mai repede diagnosticul, cu cât ești mai împăcată cu destinul tău, cu cât înțelegi că nu e vina ta, că ai un copil diferit, cu atât el se va schimba mai repede sub ochii tăi. Fii atentă la semnele autismului, nu le ignora, dar nu face din ele o povară! Într-o zi le vei șterge pe toate și vei merge zâmbind pe stradă, la braț cu autismul! Promit!

Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI

 

Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pagina de Facebook, unde Geo marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

 
 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa