Viaţa cu autism. Ep. 201. „Uneori, mi se pare vom scăpa de încă două ori de autism!”

Strategii împotriva autismului. Unele nopţi sunt prea scurte, se mai trezeşte câte unul ba înfometat, ba cu nasul înfundat. Necazul este că ei mă trezesc undeva la 5 dimineaţa şi nu e chip să mai adorm, adică mi se face atât de somn după 6:30, dar aţipesc şi sună alarma la 6:45.

Trebuie să mă ridic din pat, altfel adorm la loc, mi s-a mai întâmplat. Mă simt fizic rău, mai ales dimineaţa, nu mai sunt atât de tânără şi după atâţia ani de nesomn cu bebeluşii insomniaci, mai că aş dormi uneori în picioare.

Le invidiez pe mamele ce au bebeluşi cu un somn tipic. Fiecare copil are uneori perioade cu somn întrerupt, dar numai mamele de copii autişti sunt atât de nedormite. Pe termen lung, privarea de somn poate avea efecte grave.

Nu ştiu cum rezistă David, nu ştiu de ce copiii cu autism sunt atât de diferiţi de noi, ceilalţi.

Sâmbăta dimineata se trezeşte cam pe la 7:30 şi mă întreabă:

-Mama, oare cum de azi mă trezesc mai uşor?

Aşa mă întreb şi eu şi în loc de răspuns, dau din umeri. Cel mai mult lui David îi place să se uite la desene animate în timp ce bea un ceai sau cacao cu lapte. Îi place să stea mai mult în pijamale.

Când trebuie să merg mai de dimineaţă în Cluj ca să rezolv ceva înainte de programul de birou, mă trezesc la 5:30 şi ies din casă la 6:15. Cele două autobuze cu elevi şi navetişti sunt aproape pline la 6;30- chiar dacă autobuzul pleacă abia la 6:45. De cele mai multe ori autobuzele, care sunt de fapt niste autocare cu culoare strâmte, sunt ticsite. Pentru mine e important să fiu devreme, nu cred că aş rezista la acel drum lung şi aglomerat în picioare. Iar dacă nu e foarte frig în autobuz reuşesc chiar să aţipesc. Mai ales că uneori durează vreo 40 de minute să ajungem la marginea vestică a Clujului.

Totuşi, de când mi-am schimbat locul de muncă, ajung mai repede la serviciu, e mare lucru într-un oraş atât de aglomerat. Colegii mei de birou sunt miraţi că fac o navetă atât de lungă, dar aşa face toată lumea care locuieşte la ţară.

Seara nu mai am chef să dorm în autobuz, seara sunt trează de-a binelea, mă gândesc la ce să fac acasă, adică ce să fac mai întâi, să gătesc, să îmbăiez copiii, să pun haine în dulap sau ce? Sunt atât de multe de făcut că abia apuc să-mi trag sufletul. Mă culc mereu târziu pentru că am nevoie de timp doar pentru mine, am nevoie să mă detaşez de ziua ce tocmai a trecut. Am nevoie de introspecţie.

Uneori găsesc insuportabil faptul că am copii insomniaci, mi se pare că nu am într-adevăr nici un minut pentru mine. Mai stau trează atât să mai pot scrie puţin, cât să mai ascult puţină muzică. Uneori Ilinca refuză să adoarmă până târziu spre miezul nopţii, cred că devine şi ea insomniacă. Nu mă zbat, nu am cum să împiedic asta. Nu există nimic care să schimbe asta. După atâţia ani în lumea autismului am învăţat că uneori nu prea există soluţii şi că cei care se laudă cu multe dintre ele nu fac decât să ofere speranţe deşarte pentru ceilalţi.

Si cred că nu-i nimic mai rău decât să te foloseşti de durerea unora şi să le vinzi soluţii magice. Nu există aşa ceva. Noaptea am timp să mă gândesc la multe. Planific, gândesc strategii împotriva autismului. Noaptea lucrurile arată mai negre uneori, iar alteori mi se pare că nu e aşa de rău şi că vom scăpa de încă două ori.

Dar nimeni nu-mi poate garanta asta.

(Va urma)

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație