Viaţa cu autism. Ep 202. „Nu găsesc nici o binecuvântare în faptul că am trei copii cu autism”

Mulţi spun că ni s-a dat crucea asta – de a avea trei copii cu autism – pentru un motiv. Ni s-ar fi dat pentru că am fi chipurile mai puternici. Cei care cred asta fac opoziţie celor ce cred că “au facut ăştia ceva rău, de i-a bătut Dumnezeu aşa.”

Nu cred nici într-una nici în cealaltă, cred că uneori se întâmplă aşa, cred că în viaţa asta orice este posibil, chiar şi să ai trei copii şi toţi să fie autişti, cred că se poate întâmpla oricui să aibă o viaţă marcată de “ghinion” să-i spunem. Adversitatea şi succesul sunt uneori întâmplătoare. Ce n-aţi văzut niciodată oameni “norocoşi” ce au călcat peste cadrave ca să ajungă sus sau care au făcut căsătorii de convenienţă? N-aţi văzut şi din aceia care oricât de harnici şi inteligenţi ar fi nu pot să iasă din laţul nenorocirilor?

Sigur aveţi fiecare nişte exemple de fiecare parte a baricadei.

Si nu, nu simt că e nimic înalţător în necazurile astea ale noastre care nu se mai termină. Ce poate să fie nobil în faptul că autismul mi-a răpit copiii?

Da, este o consolare faptul că David e aşa cum e acum, dar cu ce preţ? Cât din viaţă mi-am scurtat cu necazul lui, dar cu al fraţilor lui?

Nu găsesc nici o binecuvântare în faptul că am trei copii cu autism. Arataţi-mi pe cineva care are trei copii speciali şi care se consideră fericit. Jur că aş cere şi eu “reţeta”.

Nu, nu cred că genul acesta de necazuri sau altele sunt  o cruce croită pentru cei puternici, cred că oricine poate avea parte de asemenea necazuri. Cred că au şi cei care nu se descurcă şi nu pot trăi cu ele. Copii cu dizabilităţi au şi cei mai slabi din fire, cei care capitulează repede sau chiar şi cei care se folosesc de asta şi cerşesc în stradă.

Nu reduceţi totul la o variantă ce vă convine pentru ca să vă simţiţi voi bine. Nu e deloc aşa.

“Bine că sunteţi sănătoşi, voi, părinţii”, spun mulţi. Numai că nu suntem. Amândoi părinţii suferim de boli autoimune. Pe a mea o duc pe picioare din adolescenţă şi abia anul trecut pentru că s-a agravat foarte tare am ajuns să fiu diagnosticată.

Când devii bolnav cronic şi statul român te mai înregimentează o dată într-un program naţional, începi să înveţi să stai la uşi şi să te trezeşti la 3 dimineaţa ca să prinzi o programare.

Si mai începi o luptă cu sistemul medical şi îţi dai seama că deşi eşti un om educat şi bine organizat, de fiecare dată când aştepţi la medic îti mai lipseşte o hârtie care să întregească iadul birocraţiei care e Casa de Asigurări de Sănătate. Când ai o boală cronică trebuie să ai musai un medic la stat pentru că anumite tratamente sau proceduri nu se decontează decât în clinicile de stat.

Oare pe ce să mă enervez mai întâi, pentru diagnosticul destul de tardiv la 15 ani de la debut sau pentru  că nu reuşesc să stăpânesc boala? Ce e mai grav? Poate ar trebui să mă enervez doar pe ţara asta coruptă în care cei cinstiţi au doar şansă să moară cu zile.

Cred că sănătatea şi educaţia sunt piesele de bază pentru o viaţă împlinită. Nu se poate fără ele, iar România e deficitară la ambele capitole. România nu îşi respectă cetăţenii pentru că ştiţi şi voi bine cine ne conduce din ’89 încoace. Nu cred că mai există vreo şansă de vindecare pentru ţara asta. Cel mai grav e că îşi ucide cetăţenii… Vezi #colectiv

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație