Alimentatia la copiii cu autism. Astăzi George a mâncat pentru prima dată ciorbă după vreo 3 luni. Adică de 3 luni copilul ăsta trăieşte cu lapte, fructe şi coji de pâine, miezul nu-i prea place. De trei luni. Am mai scris şi eu articole pe tema asta, a tulburărilor alimentare, dar trebuie să recunosc că am aplicat tot ce se poate la copiii mei şi nu pot spune că asta mi-a adus vreun succes.
Lui David i-a trecut cumva de la sine, dar nici acum de exemplu nu prea mănâncă fructe. Deci, hai să spunem că nu mănâncă chiar de toate, dar în mare, are o alimentaţie destul de diversificată. Desigur, ar mânca la orice masă caşcaval pane.
Primul aliment pe care George l-a refuzat a fost un ou fiert pe la un an şi două luni. Tulburări de alimentaţie au început după doi ani. În general, după viroze sau infecţii şi tratamente cu antibiotic, dura cam două ori trei săptămâni până reuşeam să-l convingem să mănânce şi altceva. Dar de data asta n-am mai reuşit. Cred că va trebui să am răbdare. Dar ca orice părinte, mă îngrijorez când copilul mănâncă atât de restrictiv.
În plus, cum te duci undeva cu aşa copil mare cu laptele după tine? E destul de greu, sau cu apa caldă în termos şi cu lapte praf sau cu lapte. Nu mai scăpăm de stadiul acesta de bebeluş autist.
Alimentatia la copiii cu autism. Ilinca mănâncă mult mai bine
E tot mai înalt George, şi mai slab şi mă înfior când văd ce mare este şi că progresele nu-s acolo sau nu cât ar trebui să fie.
Nici Ilinca nu mănâncă strălucit, dar oricum mai bine decât George, adică prinde cu mânuta bucăţele de snitel, chiftelute. Mănâncă hrănită de noi ou fiert cu cereale şi banană, mâncare de fructe la borcan, banană, măr cu biscuite, ciorbe şi supe cu sau fără carne. Nu are cum ar trebui 3 mese şi două gustări pe zi, dar o las în ritmul ei. Din cauza navetei la Cluj ritmul lor de viaţă e puţin dereglat. Dar merită pentru că ţelul supreme e recuperarea lor.
Absolut totul se obţine cu sacrificii. Mai ales în România. Noi am ales copiii, în detrimentul altei părţi a vieţii noastre, am renunţat la vacanţe şi în mare parte la ce înseamnă viaţă socială. Eu am noroc, merg la serviciu, însă al meu soţ nu merge decât la scoală, terapie, cumpărături, e mereu cu copiii în rest e acasă şi face de toate.
Îl găsesc seara făcând curat a nu ştiu câta oară sau terminând temele cu David sau hrănind bebeluşii. Treabă grea, de tată.
Nu ştiu cum să-mi mai păstrez speranţa.
Îmi face atât de mult bine să am gânduri legate de serviciu, de carieră, de indicatori de performanţă. Mă face să nu simt, nu importantă, ci om între alţi oameni a căror viaţă e tare diferită de a mea şi care au preocupări foarte naturale.
Iar asta mă ajută să rămân echilibrată.
Oricât de obosită aş fi, seara, când ies de la birou mă simt bine, simt că am facut ceva şi pentru mine. Simt că e nevoie de mine, mă simt utilă şi altundeva decât acasă. Cred că femeile au avut mereu nevoie de asta, să simtă că sunt mai mult decât mame soţii. La fel cum sigur există şi mame care ar vrea doar să crească copii; şi aşa e foarte bine. Important e să ne simţim bine în pielea noastră.
(va urma)
