Viaţa cu autism. Ep. 219. Prima vacanță cu David, în orașul copilăriei mele

Am plecat câteva zile, însoţită doar de David, în vacanţă, în oraşul în care am crescut. De departe, oraşul pare cochet, de aproape e prăfuit şi părăsit în mare parte.

Nu ştiu ce îi lipseşte Mediaşului, cert este că îmi pare mai amorţit şi mai lipsit de perspectivă ca la începutul anilor 2000. Mare păcat. Mi s-a părut un oraş format din două clase sociale, cei foarte săraci care abia îşi duc zilele şi cei foarte bogaţi care lucrează- împreună cu toate rudele lor la companiile de gaz metan. Altfel nu-mi explic de ce sunt magazine extrem de ieftine în care te ustură ochii de la izul de vopseluri textile toxice. Lângă astfel de magazine sunt altele mult mai scumpe unde un fular sau o eşarfă costă 100 de lei. Ale vitrine sunt goale, căci magazinele au dat faliment, iar spaţiul ultracentral a rămas gol.

E pustiu după-masa, spre seară pe străzile din Mediaş. E tipic orăşelelor mici, aşa era şi pe vremuri. Iar magazinele, cu excepţia supermarketurilor şi magazinelor alimentare închid la cinci. Parcă timpul se mişcă altfel acolo decât la Cluj.

E greu să mergi “acasă’’ după atâţia ani când părinţii tăi nu mai sunt.

Pe strada unde am crescut, majoritatea vecinilor care erau de vârsta părinţilor mei au murit. Nici via din faţa casei în care am crescut nu mai e. Pesemne se uscase, bunica mea a plantat-o la finalul anilor ’50. Mai sunt case care arată aşa cum arătau în copilăria mea, mai sunt proprietari care au aceleaşi garduri de fier forjat vopsite exact la fel.

Nici teii de pe stradă nu mai sunt, de fapt strada nu mai e. I-a luat locul un drum de ţară pentru că după schimbarea reţelei de apă, nu au mai asfaltat.

Doar cimitirul e tot mai întins. Acolo e înmormântat şi tatăl meu, rude de-ale mele, vecini, cam toţi oamenii pe lângă care am crescut şi de care mă leagă amintiri

Uneori mă încearcă nostalgia, de ce nu m-am întors oare acasă?

Voiam să-mi uit copilăria cred, nu suportam atunci, la vârsta aceea, cât de mult suferisem. Mai credeam în mirajul oraşelor mari în care te pierzi, în care orice e posibil inclusiv să o iei de la 0 şi să învingi.

Dar în loc de Cluj am ajuns la ţară, la Gilău unde, dacă n-ar fi şcoala pentru care sunt foarte recunoascătoare, aş avea mari regrete şi astăzi.

La Mediaş, am văzut că în fostul meu cartier gunoiul se colectează cu un tractor cu remorcă deschisă, exact aşa era acum mai bine de 30 de ani. Şi am mai văzut un tractor similar în plin centru. Mulţi spun că de vreo doi ani au început lucrurile să se îndrepte spre normalitate în Medias. Eu nu am cum să-mi dau seama. Habar nu am cum era acum câtiva ani.

Dar lui David i-a plăcut sa fie acolo, să fie împreună cu familia surorii mele, i-a fost atât de bine.

Am fost la Sibiu, ne-am răsfăţat puţin vizitând oraşul. Si e un oraş minunat, Sibiul, Clujul ocupă un loc nemeritat în sondaje mai mult sau mai puţin reale.

Atunci şi acolo, la Mediaş m-a ajuns vestea bugetului 0 pentru dizabilitate. Fiecare părinte angajat ca însoţitor al copilului său e practic la cheremul Primăriei de domiciliu. Te angajează sau nu Primăria? Pe soţul meu nu l-au angajat 7 ani. 7 ani a pierdut la vechimea în muncă de când e însoţitor pentru David. Te concediază sau nu Primăria ? Vor avea primăriile bani sau vor arăta cu degetul către persoanele cu dizabilităţi când vine de vorba despre investiţii pe care nu le-au putut face? Ar fi ţapi ispăşitori perfecţi.

Sincer, mi-e greu să cred că există neamuri mai intolerante ca românii care se tem de toţi cei diferiţi. Cred că vremurile pe care le trăim sunt rezultatul direct al faptului că am preferat mereu să ignorăm problemele, să spunem că merge şi-aşa dacă mai primim  de lei la pensie sau salariu sau alocaţie.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()