Viaţa cu autism. Ep. 226. „În autism orice e posibil, și în bine, și în rău”

Viata cu autism, de Marina Neciu

În autism orice e posibil. Am avut o noapte grea. Ilinca e tot mai insomniacă, iar când asta se asociază cu o febră provocată de vreo măsea, e un coşmar, nu alta. Se zvârcoleşte într-una, de-abia îi administrez antitermicul. Pe urmă îmi pare rău că nu i-am administrat un supozitor – antitermic si antialgic. Dar deh, n-am avut prezenţa de spirit după miezul nopţii. Pe când m-am culcat şi eu, Ilinca iar s-a trezit, am calmat-o cu puţin lapte, febra nu-i scăzuse încă. Dar la 4 dimineata când s-a trezit, fata mea era în mare vervă. Sărea în pat, aşa cum face de obicei şi era tare veselă.

Ca să vă imaginaţi cum sare, sare pe saltea ca pe trambulină. Pe când s-a mai calmat pe la 5 dimineaţa şi am zis că sigur adoarme, a început să râdă în hohote şi l-a trezit pe George care, contrar temerilor mele cele mai negre, nu s-a apucat să urle ci să… râdă şi el. Am adomit pe la 6 din nou şi nu cred că am dormit mai mult de 4 ore toată noaptea. În zilele care urmează unor asemenea nopţi mă simt groaznic de rău fizic, nu doar obosită, ci cu tahidardie, cu senzaţia că nu pot respira bine.

David și Ilinca, într-o repriză de liniște

În autism orice e posibil. De obicei o astfel de noapte e urmată de altele la fel de lungi şi de albe.

Ziua, copiii devastează bucătăria, scot tot din sertare, nici o modalitate de blocare a sertarelor sau a uşilor de la mobilierul de bucătărie nu a rezistat în faţa asaltului lor. Ilinca scoate toate tacâmurile şi cele de uz zilnic şi piesele mai grele, de tot felul, cum ar fi spumiere sau linguri plate de scos friptura sau teluri şi spatula de toate mărimile si le aruncă fie în lateralul frigiderului între frigider şi perete, fie în spatele buteliei de gaz de lânga aragaz.

George, într-un moment de cumințenie

În plus, şi când par curaţi pe mânuţe tot sunt lipicioşi şi unsuroşi. Ca nişte bebeluşi ce sunt. Sunt sigură că îmi va fi dor de ei la vârsta asta. Sigur nu de stimulări şi de retardul asociat autismului, ci de mutriţele lor de bebeluşi, de senzaţia de duioşie şi dragoste ce mă inunda când îi ţin în braţe, de mirosul lor, de forma lor bebeluşească.

George e aproape mereu neastâmpărat în braţele mele, Ilinca se lipeşte uneori de mine, aşa cum ceilalţi doi fraţi ai ei nu prea au făcut. Pentru mine, gestul acesta al ei echivalează cu o declaraţie de dragoste. Compensează întrucâtva multele dăţi când ajung acasă şi mă ignoră pur şi simplu. O strig şi nici măcar o dată nu întoarce capul înspre mine. Dar vine plângând dacă îi e foame și face contact vizual insistent dictat de disconfortul stomacului.

Ilinca, afară

Ilinca îşi cunoaşte bine interesul.

George e mereu nerăbdător să plece, să iasă afară sau să meargă la grădiniţă. Problema lui e că şi afară se stimulează, iar curtea este mai periculoasă decât casa. Ilinca, la fel, doar sare pe loc afară. Îi scot afară şi parcă nu este nici o diferenţă. Niciuna.

Uneori simt că mi s-a terminat răbdarea. Că nu mai pot vedea aceleaşi comportamente repetitive din nou şi din nou. Îmi doresc atât de mult să îi văd evoluând, ca de la an la an să fie tot mai uşor. Parcă nu îndrăznesc să-mi asume asemenea aşteptări pentru că nu ştim de fapt cum vor evolua copiii, în autism orice e posibil, atât în bine, cât şi în rău.

Încerc să mă detaşez de ziua de ieri, dar şi de cea de mâine, să îmi limitez împresiile la prezent, dar e destul de greu să fac asta. E în natura noastră să ne gândim şi la trecut şi la viitor. Între atâtea provocări este greu să îmi menţin echilibrul psihic, mai ales când nu prea mă odihnesc.

(va urma)

Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici: 

iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI

 

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa