Viaţa cu autism. Ep. 227. „Poate am ajuns la Gilău pentru ca ai mei copii să poată înflori în şcoala de aici”

Viața la țară. Când m-am mutat în comunitatea aceasta, acum mai bine de 10 ani, aveam alte speranţe, îmi imaginam în mod greşit că viaţa la ţară este altfel. Poate este altfel dacă eşti de-al lor şi ai 5 rânduri de rude, dar nu e cazul nostru. Noi ne-am mutat aici în 2008, ne-am luat o căsuţă cu credit în care n-am investit prea mult şi ne-am trezit brusc catalogaţi drept sărăntocii străzii. După episodul cu bullyingul mi-a crescut tensiunea şi dispreţul la cote paroxistice. Of, sigur că sunt câtiva oameni şi aici cu care m-am împrietenit, ba chiar care mă ajută, oameni cu bun simţ, oameni buni şi educaţi. Dar ei sunt mai degrabă excepţia.

Ce ne leagă? Probabil educaţia, pretenţiile ceva mai ridicate – la o navetă decentă – de exemplu, la o Primărie care să înţeleagă că este nevoie să investească în scoală şi în grădiniţe, adică în viitorul copiilor noştri.

„Lasă că să fi văzut pe vremea noastră cum se strica autobuzul iarna în Floreşti (nota autorului: cea mai mare comună din România) şi veneam pe jos prin nămeţi până-n Gilău”.

Ce să-i faci dom’le ne-am născut prea târziu şi avem pretenţia la autobuze încălzite iarna, la curse mai dese, la autobuze mai puţin jegoase şi cu scaune întregi.

Şi mai am pretenţia să-mi pot lăsa copilul în siguranţă pe uliţă afară fără să fie şicanat, la fel cum şi mi-ar plăcea să pot ieşi fără să-mi aud tot felul de bârfe după şi cu cine să am o vorbă fără ca interlocutorul să se uite chiondorâş la mine.

Dar sunt convinsă că problemele pe care le am eu în comunitatea asta mică, le aveţi si voi care pe unde locuiţi, în sate sau orăşele. Vecini indiscreţi care vă „educă” despre cum ar trebui să vă educaţi copiii şi ce-ar trebui să le daţi să mănânce şi care vă analizează cele mai mici decizii. Sigur sunt unii care ar vrea să le cereţi aprobarea.

viața cu autism15

Viața la țară. Nu am reuşit să clădim nişte relaţii sănătoase cu oamenii ăştia în 10 ani

Dacă trăiţi la ţară şi nu v-aţi născut acolo, sunteţi, în cel mai bun caz, nişte „vinituri”, cum se spune pe aici. Nu veţi fi acceptaţi nici după 30-40 de ani de trai în comunitate. Mereu veţi fi ăia toleraţi. Dacă nici nu sunteţi ţărani şi nu creşteţi animale sau nu aveţi grădină, e şi mai grav. Veţi fi priviţi cu milă în cel mai bun caz şi cu desconsiderare şi dispreţ în cel mai rău caz.

Oricât aş aprecia talentul ţăranilor care ştiu să facă pământul să rodească, aşa cum făceau părinţii sau bunicii mei, nu pot tolera îngustimea minţii unora dintre ei.

– Nu am reuşit să clădim nişte relaţii sănătoase cu oamenii ăştia în 10 ani de când suntem pe aici, zic cu năduf într-o seară.

-Adică, relaţiile astea nu-s sănătoase, ci sunt răcite? a izbucnit David în hohote de râs.

-Sigur că nu, David, asta înseamnă David că dacă X mi-a promis că te conduce de la şcoală acasă, nu te uită acolo.

-Aaa, da, zice David, cum m-a uitat atunci X la şcoală şi ea s-a dus la Cluj.

Copilul ţine minte şi acum după un an jumate cum buna noastră vecină şi prietenă, pe atunci, l-a uitat la şcoală. Cred că am multe defecte, dar nu cred că vreodată aş putea să uit să las la şcoală vreun copil. Vorbim de un copil, nu de un sac de cartofi sau de o umbrelă.

David a fost atât de marcat de acel episod.

Dar cum spuneam, am cunoscut şi oameni de treaba pe aici, sunt rari de tot, iar asta mă face să-i apreciez şi mai mult. Iar şcoală, ştiti ce mult apreciez şcoala asta?

Poate de-asta am ajuns tocmai la Gilău, pentru ca ai mei copii să poată înflori în şcoala asta.

(va urma)

Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici: 

iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()