Viaţa cu autism. Ep. 229. Cum ne pregăteam de Paşti în vremea copilăriei

Cum se pregăteau oamenii de Paşti

Cum se pregăteau oamenii de Paşti. De Paşti butoaiele de vin ale tatei erau goale. Dar mama era prevăzătoare. Reuşea mereu să salveze vreo două damigene din cele două butoaie ca să mai fie vin de Paşti şi de Rusalii. Tata nu avea măsură la băutură, dar făcea vin bun.

Aşa făcea şi unchiul Ilie, toţi fraţii si surorile tatei sau vecinii din cartierul Moşnei din Mediaş. Podişul Târnavelor este renumit pentru viile lui, în rest fiecare curte e umbrită de via Isabella, un soi hibrid.

Atunci în vremea copilăriei mele, oamenii ştiau să se pregătească de Paşti. N-aş şti acum cum e în locurile copilăriei mele. Dar tata cumpăra mereu un miel viu de a cărui sacrificare se ocupa unchiul Ilie. Tata spunea că şi el se pricepe, dar că era prea milos ca să sacrifice animale.

Cum se pregăteau oamenii de Paşti. Cozonacul mamei era cel mai bun

Bunica si David

Mama făcea cozonacul cel mai bun, trebuie să mă credeţi pe cuvânt, că n-am mai mâncat vreunul aşa bun. Nici eu nu voi reuşi niciodată să-l fac aşa. Mama mă trimitea vizavi de casa noastră unde pe un tăpsan, culegeam trifoi şi alte plante cu frunze interesante pe care le folosea la vopsit ouăle.

Sigur aţi auzit de tehnica vopsitului în ciorap/dres în care mama punea şi lega strâns o frunză iar apoi punea oul în vopsea. După vopsire locul în care fusese frunza rămânea alb iar restul oului era colorat. Mama nu vopsea decât ouă roşii în amintirea sângelui şi sacrificiul lui Hristos.

Ciorba de miel pe care o făcea mama era delicioasă, era singura dată în an când toate gospodinele din Podişul Târnavelor foloseau kervel (hasmaţuchi) ca plantă aromatică. La Cluj n-am găsit niciodata deşi locuiesc aici de vreo 20 de ani. Mai făcea mama drob de miel şi friptură şi tocană de miel.

Cum se pregăteau oamenii de Paşti. Tata încurca mereu planurile

Îmi amintesc de vremea bună de Paşti, în grădină aveam deja ceapă verde. Salata şi spanacul erau destul de mari. În bucătărie mirosea a friptură de miel şi a drob. Părinţii mei nu erau extrem de religioşi, dar pentru mama era important să fim în rândul lumii. Ştiam şi simţeam că nu prea suntem. Tata încurca mereu planurile.

Ţin minte de nişte Paşti, să fi fost 1994, mama a făcut cozonac şi l-a dus ca de obicei în pivniţă. Asta cam joia seara, o zi mai târziu tata s-a îmbătat, şi a vopsit uşa de la pivniţă cu cozonacii înăuntru. Nu i-am putut mânca, aveau iz de diluant, a făcut mama alţii şi i-a păstrat în cămară. Mama era mereu plină de năduf de Sărbători, se simţea neputincioasă, nu se putea ţine de un program pentru că interveneau beţiile şi scandalurile lui taică-meu.

Doar tata mergea la Biserică, cred că mama era prea epuizată să mai meargă, în Duminica de Paşti mâncam, nu… nu cred că mâncam împreună. Dar amintirile din dimineata de Paşti se leaga de drob şi de ceapa verde din grădină. În orice caz, tata se îmbrăca frumos şi mergea la Ţuru, un fel de oină o tradiţie de sute de ani la Medias. Se ţine încă la începutul străzii unde am locuit în copilărie.

Doar că tata uita să vină acasă să mâncăm împreună. Masa rămânea întinsă în aşteptarea tatei. Mama se grăbea să încălzească pe cum îl vedem trecând prin faţa gardului. Iar după mersul poticnit sau nu, pe care am învăţat să-l recunosc şi eu, ştia dacă e rost de scandal sau nu.

A doua zi de Paşti e zi de „stropit” cum se zicea la noi. Bărbaţii şi băieţii îmbrăcaţi frumos vizitau rude, prietene pentru a uda cu parfum doamnele şi domnişoarele din familie. Si la noi veneau unchi sau verişori, de obicei tata era şi el plecat la surori sau cumnate, unde sfârşea prin a se certa cu cineva.

Dar au trecut mai mulţi ani de atunci decât aş vrea să socotesc. Iar majoritatea celor pomeniţi aici nu mai sunt. Nu mai sunt nici părinţii mei şi nici majoritatea celor lângă care am crescut.

Nici Paştile mele printre străini nu mai sunt la fel.

Totuşi, eu nu aştept în poartă după soţul meu. Şi nici copiii mei nu se tem când revine tatăl lor acasă. Şi nu contează dacă pun miel sau nu pe masă. Orice pun pe masă, suntem împreună. Aşa cum suntem, cu toate lipsurile noastre.

”În mormânt, Viata

Pus-ai fost, Hristoase

S-au spăimântat oştirile îngereşti,

Plecăciunea Ta cea multa preamărind.

Dar cum mori, Viaţa,

Şi cum şezi în mormant?

Şi împăraţia morţii Tu o zdrobeşti

Şi pe morţii cei din iad îi inviezi?”

(Prohodul Domnului)

Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici: 

iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()