Viaţa cu autism. Ep. 231. „Aţi simtit vreodată nevoia să abandonaţi tot şi pe toată lumea?”

Aţi simtit vreodată nevoia să abandonaţi tot şi pe toată lumea? Ştiţi cum mă simt eu în seara asta? Ingrozitor. Sunt pe tura de după-masă la serviciu, ajung acasă la 10 seara si în casă este ca după năvălirile migratorilor. Mă apuc să strâng jucării, să fac patul, să pun haine în maşină la spălat. Trece minimum o oră până apuc să mănânc ceva. Când mai am poftă să mănânc ceva.

Mă enervez îngrozitor şi băieţii au chef de glume. David se obrăzniceşte şi nu are chef de strâns jucării.

Iar pe mine mă lasă puterile.

Aţi simtit vreodată nevoia să abandonaţi tot şi pe toată lumea? Eu da, în momente ca acestea simt că îmi pierd raţiunea şi că nu vreau decât un colţ liniştit cu un pat unde să pot dormi şi să uit de toată lumea.

Vreau să dorm 9 ore pe noapte. Nu mai vreau să mă trezesc la 5 dimineata sau să trebuiască să mă culc la 1 dimineaţa ca să nu o aud pe Ilinca insomniacă şi gălăgioasă.

Vreau dulapuri în toata casa, nu mai suport rafturile, vreau dulapuri cu cheie în care copiii să nu mai aibă acces. Vreau să pot încuia lucrurile importante sau periculoase.

Aţi simtit vreodată nevoia să abandonaţi tot şi pe toată lumea?

Vreau o bucătărie care să aibă uşa. Aici am renunţat la uşă la bucătărie, casa e prea mică. Vreau să mă închid o oră în bucătărie ca să pot face o plăcintă cu mere sau un salam de biscuiţi, fără să tragă cineva de pe masă făina, zahărul sau vreun cuţit ori vreo tavă fierbinte.

Aş vrea şi nişte muşcate în geam la bucătărie pe care să nu le mănânce nimeni.

Aş vrea să putem merge la cumpărături cu toţii fără a fi îngroziţi de teama că vom pierde vreun copil prin mulţime, fără sticle de lapte după noi, scutece de schimb de  care nu mai scăpăm, de parcă ai noştri copii nu ar creşte. Aş vrea să pot ieşi cu copiii de mână fără stresul că George o ia la goană şi eu nu pot alerga după el din cauza spondilitei, aş vrea ca sâmbetele noastre să fie pentru plimbări nu pentru munca sisifică de acasă care nici măcar nu se vede.

Aş vrea să am o viaţa de mamă, să fiu şi eu o mamă ca toate mamele, să-mi dau întâlnire în parc cu alte mame şi cu copiii lor. Aş vrea să am discuţii doar despre teme şi desene animate, nu despre tulburări de somn şi tulburări severe de alimentaţie.

Aş vrea să mă plâng că nu am bani de vacanţe, nu să mă întreb ce se va alege de copii când eu nu voi mai fi sau că mă doare uneori spatele că aproape nu pot umbla.

Nu e drept, simt asta în fiecare clipă uitându-mă în jur. Dar ştim cu toţii că viaţa nu e dreaptă, că unii se nasc bogaţi, sănătoşi şi privilegiaţi într-un fel sau altul. Alţii se nasc în familii sărmane ori bolnavi şi se luptă o viaţă degeaba fără a putea să-şi schimbe condiţia.

Şi una şi cealaltă sunt existenţe care vor sfârşi în acelaşi mod: între patru scânduri. Eu doar am realizat asta foarte devreme. Căci eu privesc moartea altfel de când mi-am îngropat părinţii. Nu o văd doar ca o continuare a acestei vieţi, cu speranţe Vieţii de Apoi, ci ca pe un final al suferinţei de aici.

Necazurile de tot felul, suferinţele fizice şi sufleteşti ne epuizează. Da, ştiu, mulţi par feriţi de suferinţă, dar nu e aşa. Suferinţa îşi face loc în viaţa fiecăruia în cele din urmă. Contează dacă finalul e o înmormântare cu fast sau una fără?

Mă îndoiesc.

(va urma)

Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici: 

iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()