Autismul în familia noastră
-Singur! se răsteşte David la mine. Îmi fac tema singur!
-Bine, îi zic şi plec cu Ilinca în braţe,
-Ah, femeile astea îs aşa de curioase, bombăne David în urma mea.
Râd în sinea mea. Acum 6 ani când mi-au spus că are autism sever, nu aş fi îndrăznit să sper la asemenea replici din partea lui.
Nu trece un minut că îl aud:
-Buni, taaaci, lasă-mă să-mi fac tema!
Buni, mama mea cu Alzheimer, zice ceva de neînteles, propoziţii fără cap şi fără coadă. E stadiul final al bolii cu incontinenţă, halucinaţii şi pierderea limbajului expresiv. Mă reîntorc în bucătărie. Din lipsă de spaţiu pentru că suntem 2 părinţi, 3 copii şi o bunică în 40 de metri pătraţi, David si îşi face temele în bucătărie. Oftez.
Mi-e ciudă pe ea, pe mama mea. Ciudă că m-a lasat baltă când aveam mai mare nevoie de sprijin. Imi amintesc des cum ne ameninţa pe mine şi pe soră-mea: “Lasă că vedeţi voi când n-oi mai fi, vedeţi voi !” Văd acum.
E ca şi cum n-ar mai fi, într-un fel. Dar există şi mă chinuie pe mine, fiica ei care nu se îndură să o interneze într-o instituţie.
Buni i-a luat papucii de casă lui David, îi dă jos pe ai ei şi încearcă cu forţa să-si introducă picioarele în papucii copilului. Nu apuc bine să restabilesc ordinea, că în cameră, Ilinca, fetiţa de 6 săptămâni ţipă. Mă grăbesc să o iau în braţe ca să nu-l trezească pe fratele ei, George. George e şi el bebeluş de 1 an şi 5 luni.
In timp ce Ilinca mănâncă, sunt atentă la tema lui David. Scrie groaznic de urât. Noroc că, în ziua de astăzi, şcoală românească nu mai pune preţ pe caligrafie. Face calcule cu sute, adunări şi scăderi cu trecere peste ordin. E o victorie pentru David, un copil autist de 9 ani integrat în şcoală de masă în România. Nu e doar acceptat, ci iubit de învăţătoare şi colegi.
Mă mir cât de bine lucrează azi, de câteva zile a făcut un salt fantastic, a început să construiască singur propoziţiile pentru tema de casă. Incă nu e la nivelul la care ar trebui pe aria limbajului, nu e capabil să rezume un basm. Ar vrea să-l memoreze mecanic şi evident, nu poate.
-Cum a fost azi la şcoală ? îl întreb pe David într-o pauză de lecţii.
Mă astept să se răstească la mine, să mă apostrofeze că de ce îl întreb, ce eu nu ştiu? Sau de ce vreau să stiu, de ce îl înteb?
Dar răspunde calm:
-Aşa şi-aşa.
-Păi de ce? îi cer explicaţii.
-Am avut emoţii că nu mi-am pus cartea de comunicare.
-Şi doamna ce ţi-a spus? continui eu.
-Mi-a spus să mă uit în carte cu Sara.
Am trăit-o şi pe asta, să-mi povestească frumos despre viaţa lui.
O pun pe Ilinca jos în pătuţ şi regurgitează. Incerc sa o schimb, începe să urle. O scot pe jumătate îmbracată din cameră să nu-şi trezească fratele. Intre timp David greşeşte calculele dintr-un tabel. Se isterizează când îi şterg rezultatele greşite.
-De ce nu mi-ai spus? ţipă la mine.
Lipsisem vreo câteva minute ocupată cu Ilinca. Dar el are nevoie de supraveghere aproape permanentă la lecţii. Ne contrazicem, facem pace cu greu şi terminăm epuizaţi, el lecţiile iar eu acel du-te vino bucătărie-cameră în funcţie de cerinţele copiilor.
George se trezeşte şi porneşte în expediţie prin casă.
Pe George îl plâng de câteva zile, de când ne-am dat seama că e posibil să fie şi el în spectrul autist.
-George, George! îl strig.
George nici nu mă bagă în seamă. E ocupat să suprapună nişte căni. Le pune una în cealaltă. Trece la maşinuţe, le suprapune şi pe acelea. Mă îngrozesc. Incearcă acelaşi lucru cu animalele de plastic, să le potrivească ca într-un puzzle pe verticală
Simt că nu mai pot trece prin asta. Imi amintesc de autoagresivitatea lui David, de tulburările alimentare, de insomniile de care n-a scăpat nici azi, de cei vreo doi ani de ecolalie când în loc să ne răspundă la întrebări, le repeta.
Şi mă îneacă plânsul, nu pentru mine, nu pentru noi părinţii, ci pentru ai noştri copii. De ce trebuie ei să sufere atât de crâncen? Şi dacă până la urmă George se va dovedi mai sever afectat? Şi dacă Ilinca mică va fi la fel?
Mă scutur de gânduri negre. Imi amintesc că astăzi, în sfârsit, l-am convins pe George să bea apă dintr-o cănuţa cu cioc. Două guri de apă. Restul a turnat-o pe măsuţă şi pe jos. Nu bea decât lapte, refuză apa de obicei. Aşa făcea şi David.
Iar tot azi a mâncat şi jumătate de borcan piure de caise singur. Ce victorie !!!
E seară. Ilinca începe cu colicile mai serioase. De-abia aştept să mă pun în pat cu laptop-ul să încep jurnalul nostru ”Viaţa cu autism”. Dar copiii hotărăsc altfel, Ilinca nu se calmează decât spre ora 1. George se trezeşte şi el la miezul nopţii urlând. Se linişteste abia în bucătărie la auzul zgomotului făcut de hota pornită. Să fi fost dinţii sau vreun pavor nocturn?
Renunţ la planul de a scrie, dar nu pot dormi.
De data asta am facut totul altfel cu George, ma gândesc. Chiar şi diversificarea am început-o mai devreme. Am crezut că va fi altfel. De-abia aşteptam să văd cum se comportă un copil tipic. Deşi diferit de David, pe alocuri chiar foarte diferit, George pare să-şi petreacă viaţa într-o lume a lui, departe de chemările noastre, ferindu-se de noi când îl pupăm, oferindu-şi stimuli atipici pentru vârsta lui şi dezvoltând jocuri stereotipe.
Iar Ilinca? O aud cum icneşte, mă ridic din pat a nu ştiu câta oară să văd care e problema. E ca o veveriţă, îi lucesc ochişorii în semi-întuneric. Puiuţii mei băieţi au fost la fel de frumoşi, la fel de sănătoşi ca şi ea. Oare ea le va călca pe urme? Nimic nu anunţă de fapt autismul. E ca un şarpe de insinuant şi tăcut.
(va urma)
