Viaţa cu autism. Episodul 10. ”Mi-e greu să mă rog, nu mă pot aduna să o fac în prea multe cuvinte”

Viata cu autism, de Marina Neciu
Viața cu autism

E sau nu autism? Incertitudinea este prea mare. George a “bifat” prea multe comportamente aparţinând spectrului: lipsa contactului vizual în anumite medii ori contact vizual inconstant, ataşamentul rapid faţă de persoane străine, lipsa de răspuns atunci când este chemat. Ne întrebăm dacă înţelege cât de cât limbajul, căci părea refractar la ce încercam să-l învăţăm. Aveam certitudinea că este în urmă faţă de cum ar trebui să fie dezvoltarea tipică de 1 an şi 5 luni.

Ce sentiment zdrobitor! Să ne regăsim în aceeaşi situaţie şase ani mai târziu? Să aud acelaşi lucru într-un cabinet de psihiatrie sau neuropsihiatrie infantilă? Nu cred că aş putea… Nu pot să-mi imaginez un asemenea moment în care medicul să-mi spună asta despre George. Nu acum, nu în acest moment al vieţii când ar trebui să ne bucurăm de copilăria lui. Şi el şi noi.

Nu m-am dus. M-am hotărât să nu merg. Mi-a fost prea frică. Dar voiam să ştiu adevărul. O prietenă mi-a spus recent că cel mai rău lucru in cazul TSA este să nu faci nimic.

Mi-am trimis soţul. El e mai puternic în acest moment. Cred că aşa îţi dai seama că ţi-ai găsit jumătatea. Când el poate când tu nu poţi şi invers.

M-am decis să rămân cu Ilinca şi să-l aştept pe David de la şcoală. Ar fi fost complicat, dacă era să mergem amândoi părinţii şi să lăsăm pe ceilalţi doi copii în grija cuiva. Să mergem toţi cinci ar fi fost iaraşi cam nepotrivit, să invadăm un cabinet mic, copiii ar fi fost agitaţi.

Dacă m-am rugat? Doar rugăciunea inimii: ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui D-zeu, miluieşte-mă pe mine păcătoasa”. Mi-e greu să mă rog, nu mă pot aduna să o fac în prea multe cuvinte. Sunt aşa de câtiva ani, recunoscătoare pentru ce primesc, dar incapabilă să păşeşc prea des într-o biserică,

Nu l-am sunat pe soţul meu. Dar m-am uitat tot timpul la ceas. Oare au ajuns? Dacă trebuie să aştepte prea mult la uşă? Sigur copilul va fi agitat. Dacă e foarte frig pe hol? Sper să nu răcească!

La 12 a sosit şi David de la şcoală cu prietena lui, M, fetiţă de clasa 1. A fost bine, copiii au darul de a-ţi ocupa timpul şi de a-ţi însenina gândurile. Au mâncat şi apoi ne-am pus pe treabă. Am făcut simultan lecţii de clasa 1 şi de clasa a 2-a. David s-a mutat in cameră, M. a rămas în bucătărie şi apoi s-au războit pentru atenţia mea.

Am terminat mai întâi cele de clasa 1, la David a fost mai dificil. Problemele de matematica cu 3 necunoscute sunt solicitante chiar şi pentru un adult. Si deşi David înţelege mare parte din proces şi din algoritmul de rezolvare, nu e capabil încă să le ordoneze. Gândirea lui logico-matematică nu e suficient de dezvoltată încă.

M-a sunat. Deşi am sărbătorit recent 10 ani de când suntem împreună, tot nu-mi dau seamă după tonul vocii soţului meu dacă urmează o veste bună sau una proastă.

NU E AUTISM! A fost tot ce am reuşit să reţin până a ajuns acasă să-mi povestească.

Unele lucruri frizează autismul. Dar n-ar fi autism. Ar fi o tulburare de ataşament. Ani de zile m-am simţit vinovată că m-am reîntors la serviciu când David avea doar 3 luni. Sigur că nu asta cauzează autismul. Vinovăţia mea era efectul absenţei mele de lângă el. Nu ştiu dacă aş fi văzut mai repede că ceva nu e în regulă. Poate nu. Dar n-am să ştiu niciodată. Cu George mi-am promis să nu repet greşeala, să fiu acasă. Şi am fost acasă, am fost lângă el cât am putut. Doar că n-am putut, aşa cum ar fi avut el nevoie. Sarcina cu Ilinca a venit foarte repede dupa George, adică după a doua cezariană. Am avut dureri din a patra lună de sarcină, iar în ultimul trimestru au devenit uneori insuportabile. Numai gândul că Ilinca este bine m-a ţinut pe linia de plutire.

George a resimţit toate acestea pe pielea lui; n-am mai putut să-l ridic  în braţe, nu mai puteam să îl scot eu la plimbare, nu puteam să mă aplec după el, să mă aşez pe covor să ne jucăm, să umblu după el prin casă şi să-l feresc de potenţiale pericole.

Apoi am sosit cu Ilinca acasă. George plângea de fiecare dată când o auzea ţipând. Uneori refuza să se uite la ea. Alteori se uita şi mă vedea cu ea în braţe. Cam la două săptămâni după ce am adus fata acasă am început să-mi pun întrebări despre dezvoltarea lui. Incă avea contact vizual atunci, parcă era mai cooperant. Apoi brusc în câteva săptămâni, parcă nu mai era acelaşi. Dar n-am făcut neapărat legatura.

Când un părinte de copil autist, vede nişte semne clare la celălalt copil al său, semne care aparţin spectrului autist, el nu vede decât asta, invazia marelui autism. Medicul a spus că deşi aceste semne sunt prezente,  ele ţin de tulburarea de ataşament. Copilul fiind nonverbal se închide în el, aşa se apără la această vârstă. Mulţi părinţi de doi sau mai mulţi copii mi-am povestit cât de traumatizantă a fost sosirea unui alt bebeluş în familie pentru fraţii mai mari.

Ce e de făcut?

Dragoste, răbdare şi intervenţie terapeutică.

(va urma)

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa