Viaţa cu autism. Episodul 102. Sunt permanent învinsă de autism

Viata cu autism, de Marina Neciu

Mă tot întreb cum se descurcă familiile cu mulţi copii; de la trei în sus, atunci când sunt bolnavi. Pentru că inevitabil de oricât spaţiu dispui acasă şi oricâte camere ai avea, copiii tot îşi „dăruiesc” virozele” unii altora.

În orice caz, deşi doar George şi Ilinca au un soi de viroză ciudată cu o febră care sub antitermic nu urcă mai sus de 38, e sâcâitor şi îngrijorător să ai copii care se trezesc noaptea şi plâng pentru altceva decât lapte sau apă.

George s-a trezit la 1 cu febră şi a dormit cu noi până pe la 6 dimineaţa. Nu doarme cu noi decât aşa sporadic când nu se simte bine. Ilinca a suportat mai bine febra decât George cel puţin până acum. Deci copiii mei răcesc şi iarna şi vara.

Îmi e atât de milă de George. Aşa îmi era şi de David. Mi se părea nedrept să trebuiască să suporte şi inerentele viroze sau boli asociate cu copilăria.

Acum am doi copii autiști

Mă simţeam şi atunci, ca şi acum, permanent învinsă de autism. Nu e zi care să treacă şi în care să nu fi pierdut. George insistă să se stimuleze învârtind piese de tot felul aproape de ochi, vânturând câte o lopăţică în faţa ochilor, iar eu nu reuşesc să-l împiedic, mai ales dacă sunt singură acasă.

El nu e singurul de care trebuie să mă ocup. Iar asta mă face să mă simt vinovată. Am trei copii şi un bătrân cu demenţă pe care trebuie să-i îngrijesc.

Copiii au fost imposibili toată ziua. S-au trezit mereu unul pe celălalt. E seară târziu şi ei tot nu dorm atât sunt de surescitaţi de viroză şi de oboseală. Încă mă întreb cum se descurcă oamenii cu mulţi copii în spaţii mici pentru că mai tot timpul copiii mici sunt bolnăviori şi puşi pe plâns.

Problema ar putea să fie persoana mea. Poate nu mi-aş pune atâtea întrebări dacă am trăi ca acum 100 de ani cu toţii în căsuţe mici. Dar noi trăim în secolul 21, iar oamenii postează selfie-uri din vacanţe, bronzaţi şi cu mine fericite. Doar ei ştiu de fapt dacă şi cât de fericiţi sunt. Oamenii trăiesc în apartamente şi în case mari ultrautilate în care o simplă pană de curent este un dezastru pentru că piere orice aparat şi orice confort. Oamenii fac ochii mari şi te căinează că ai putut să faci trei copii, inconştienta de tine, cu toate riscurile fără un cont gras în bancă, fără părinţi sau familie extinsă care să te ajute, ba şi cu credite pe cap şi terapie de plătit.

Poate într-o zi George va fi bine, David la fel. De Ilinca nu mai zic. Aceeaşi de mai sus vor trage concluzia că am fost un părinte lipsit de har, că am greşit eu cu ceva, n-am ştiut să-i cresc de au ajuns autişti. Sau că „a ajutat D-zeu de au ajuns copiii bine”.

Dar nu vom şti de fapt niciunul ce se ascunde în spatele autismului. Eu tare aş vrea să aflu, dar nu cred că în timpul vieţii mele se vor decoperi cauzele exacte şi mai ales leacul.

(va urma)

 

 

 

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa