Viaţa cu autism. Episodul 104.
-Du-te la tata, îi zic tot mai des lui George. Chiar merge de cele mai multe ori. Sau îl trimit la David:
-Du-te la David să-ţi pună muzică!
Se duce.
Inţelege toate astea. Foarte rar ceva stimul din jur îl deturnează şi nu se duce.
E foarte greu de luptat cu stimularea vizuală. Când George îşi dă ochii peste cap şi aleargă aşa prin casă fără să se uite pe unde merge e mare risc de accidente şi căzături. E greu de deturnat de la aşa ceva. Dacă e obosit nu am nici o şansă să mă lupt cu el. Il pun în pătuţ. Işi ia perna cuminte şi se întinde.
Mai are un obicei care arată că nu stă bine la capitolul integrare senzorială. Stă în mâini şi în cap în pătuţ sprijinindu-se cu picioarele de lateralele pătuţului de lemn. Ori e asta cu integrarea senzorială, ori avem un viitor gimnast.
Continui să-l strâng în brate cât pot de mult, îmi râde, iar când se uită la mine e Raiul pe pământ.
„George, George, unde eşti? îl strig în mintea mea. Întoarce-te la noi! Te aşteptăm, aşa cum l-am aşteptat şi pe David ani de-a rândul. Acum şi David te aşteaptă pe tine.”
-Ce zici, David, scoatem ceva din copilul ăsta? îl întreb pe David arătând înspre George.
-Nu ştiu, răspunde David scurt.
-De ce zici asta, David?
-Păi, nu zici tu că în autism n-ai cum să ştii?
David are nouă ani şi este autist. Vă jur că am întâlnit persoane educate, inteligente, absolvente de tot felul de facultăţi şi studii înalte care n-au înţeles şi nu vor înţelege niciodată ce este acela autism.
David nu doar că-l trăieşte, dar înţelege tot mai mult din ceea ce aduce spectrul cu sine.
Pe David îl văd altfel de când e George în spectrul autist. Îmi dau seama că e extraordinar cum a ajuns aici. Cu tot cu oamenii care l-au ajutat. Ciudat este că David nu a facut terapie comportamentală în adevăratul sens al cuvântului. Ce a făcut el este un amestec de terapii. Iar acum mă uit la un film pe care Moni i-l făcuse, David desena pentru prima dată. Desena şi cânta, iar eu plâng uitându-mă la asta şi visând la astfel de momente şi pentru George.
Veni-vor ele sau nu? Numai timpul şi munca multă a terapeuţilor şi a noastră şi a lui George pot să arate asta. Eu nu-mi doresc decât să îmbătrânesc şi să-i văd că sunt bine, fiecare cu drumul şi destinul lui. Sper să fie unul luminos pentru fiecare dintre cei trei copii ai mei.
Cum mi se vor părea atunci nopţile nedormite când aveau febră sau insomniile cauzate de grija pentru autismul lor? Cum voi zâmbi ştiind că am parcurs un drum aşa de lung?
(va urma)
