Viața cu autism. Episodul 105. George este cel mai sensibil dintre copiii mei. Uneori îmi vine să spun cel mai ghinionist. După ce au trecut cu toţii prin cele mai diverse manifestări virale, el este singurul care nu şi-a revenit. Orice am încercat împreună cu medicul de familie nu a funcţionat, iar în acea noapte dupa ce vărsăturile n-au mai contenit am sunat mai întâi la Peditel, apoi la Ambulanţa Cluj.
Operatoarea de la 112 a ţinut să mă asigure că e posibil ca Ambulanţa să ne ia la spital, nu pricepeam ce vrea şi m-am gândit preţ de câteva secunde dacă fac bine ce fac. Făceam. Mi s-a explicat mai târziu că sunt părinţi ce sună la Ambulanţă şi aşteaptă o minune de la ambulanţieri, acolo pe loc, numai să nu ajungă la spital.
Noi am ajuns. Mai întâi la UPU Copii la 4 dimineaţa. Analizele au arătat o uşoară acidoză, adică era deshidratat, a fost hidratat acolo pe loc cu o perfuzie şi apoi internat la Spitalul de Pediatrie 1.
Never again! Este spitalul cu un management atât de prost că nu vă vine să credeţi: asistentele încurcă fişele, medicii uită să spună unor pacienţi că sunt la regim alimentar, copiii sunt lăsaţi să se zvârcolească de durere de burtă, iar asistentele refuză să administreze un antispastic, unor copii li se scot branulele puse de UPU iar când problemele reîncep sunt din nou înţepaţi şi chinuiţi de asistente care uneori nu le adresează nici un cuvânt.
Cred că dacă George ar fi avut parte de un tratament susţinut aşa ca la Spitalul Clinic de Boli Infecţioase din Cluj, şi-ar fi revenit în maximum 48 de ore. Aici s-au concentrat doar pe rehidratare şi administrarea unui pansament gastric o singură dată. A trebuit să mă rog pentru al doilea după ce au reînceput vărsăturile. A trebuit să ma rog pentru probiotice. Regimul alimentar era mult înaintea bolii lui în condiţiile în care el refuza să se alimenteze, iar când a făcut-o a mâncat două zile doar sticksuri, biscuiti, pâine prăjită. Dar infirmierele nu dădeau înapoi, aşa li s-a comunicat aduceau mâncare din ce în ce mai diversă. Un spital ce nu se adaptează bolnavilor…
Era mâncare proastă la care aveam acces gratuit având copil sub 3 ani. Am aflat asta la 48 de ore după internare. Da, aş fi putut citi pe hol, era afişat, dacă aş fi putut părăsi salonul. Dar cum grupul sanitar era alături, nu era nevoie să părăsesc salonul. Cum să-l las pe George singur? Am ieşit doar la oficiu când dormea spre final lăsându-l sub supravegherea vreunei mămici.
Au fost 5 zile în care am suferit groaznic. Medicul lui era cumsecade, dar nu destul de hotărât, lăsând conduita terapeutică până la urmă în grija mea. La urma urmei era doar o gastroenterocolită, nu-i aşa?
Dacă e musai să ajungeţi la Pediatrie 1 Cluj, vă urez să vă ajungă copilul în grija unei doamne cu experienţă care iubeşte copiii şi pentru care pediatria este o vocaţie: Dr Romanţa Barbu.
Am prins o gardă de-a dumneaei şi vă jur că a consultat fiece pacient pe trei etaje şi a preluat şi cazuri aduse cu ambulanţa. Este singura care l-a mângâiat pe George pe căpşor când îl consulta şi el plângea cu disperare, singura care a citit fişele pacienţilor, care a venit noaptea să vadă de sunt bine copiii noştri.
Am fost atât de bulversată că am scris câteva texte pe tema spitalului aici.
Dar vă urez să nu ajungeţi cu copiii în nici un spital şi să fie sănătoşi.
(va urma)
