Viaţa cu autism. Episodul 11. ”Cine-l va îngădui şi răbda pe copilul meu?”

Viata cu autism, de Marina Neciu
Viața cu autism

-Mama, azi am luat B la comunicare şi S la matematică, îmi zice David în timp ce se plimbă prin casă. Mă oboseşte şi face aşa kilometri prin casă când e obosit. E hiperactiv. Hiperactivitatea vine, în general, la pachet cu autismul. Deficitul de atenţie la fel.

-Aş fi vrut să iau FB, dar n-am reuşit, îmi spune pe un ton pe jumătate trist. De ce n-am reuşit? mă întreabă serios.

Sigur ca şi mie mi-ar fi plăcut să ia FB, să-i fie lui uşor, să-i crească stima de sine, dar înţeleg că momentan atât reuşim.

-Poate nu ai fost atent sau nu am exersat destul. Vei lua şi FB, îi zic. Poate nu mâine sau poimâine, dar vei lua şi la matematică şi la comunicare.

David învaţă după curricula ministerului pentru învăţământul de masă, nu are curriculă adaptată şi nici de profesor de sprijin nu are nevoie,

Aceasta era una din zilele bune ale lui David. In cele rele s-ar fi certat cu mine că de ce-l întreb despre cum  fost ziua lui. Autismul îl face să pară nerecunoscător şi lipsit de bun simţ. Uneori mă simt neînsemnată când dă buzna pe uşă venind de la şcoală şi nu-mi adresează nici un cuvânt. Atunci simt că nu exist.

În zilele aşa şi-aşa mă minte. Mă minte că a fost bine la şcoală. Iar în carnet găsesc vreun ”I”. Aşa că mă ascund de el, vorbesc cu doamna învăţătoare la telefon şi punem la cale strategii prin care să îl abordăm cât mai adecvat ca să-l facem mai deschis către lume şi mai compliant regulilor.

Uneori, comportamentul este problema. “De ce să scriu? “ De ce asta? De ce cealaltă?”. Lui David îi place să conteste autoritatea cu orice preţ. Nu era aşa. A devenit rebel de când a început clasa 0. Are modelul colegilor jucăuşi şi puşi pe glume. Dar el duce totul la extrem.

Eu, când eram copil, am fost exact opusul lui. Chiar dacă nu îmi convenea ceva,  făceam şi lucrurile care-mi displăceau, dar trebuiau făcute. Aşa sunt şi astăzi. David înţelege că se poate şi altcumva.

Iar deficitul de atenţie îl face uneori să reacţioneze altfel.

Se poate ca în mijlocul orei de matematică să se trezească întrebând-o pe Doamna: “Auzi, dar de ce ai mutat băncile astea cât eu am fost bolnav şi am lipsit?” Acesta este deficitul de atenţie. Îmi dau seama că vrea să se concentreze, dar mintea îi zboară aiurea. Sau poate îi zboară aiurea când ceva îl deranjează. Brusc, lumea lui a fost deranjată de băncile mutate.

Nu ştiu la ce se gândeşte David. Nu încă. Nu cred că îl cunosc suficient. Deşi pare extrovertit pentru că e vesel şi pus pe şotii, David nu împărtăşeşte. Ii întreb pe alţii ca să ştiu ce se mai întâmplă la şcoală. El nu-mi povesteşte decât ce i se pare amuzant. Sunt convinsă că nu va veni niciodată acasă spunându-mi ce notă a luat X coleg sau colegă. Nu-l interesează. Nu cred că-şi va vorbi vreun coleg de rău vreodată.

Ce mă îngrijorează cel mai tare?

David nu pare să aibă vreo pasiune, nu pare să-l intereseze nimic. Nu-i place decât să contrazică. Şi nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la ore târzii din noapte cine-l va îngădui şi răbda pe copilul meu? Se va schimba vreodată sau măcar va găsi pe cineva, o jumătate a lui? Sau va fi anxios şi depresiv, incapabil să lege relaţii de durată?

Apoi îmi aduc aminte de alţi părinţi ca mine şi mi se face ruşine. Mă gândesc la alţi părinţi care au copii cu autism şi care nu îndrăznesc să spere atât de departe. Mă gândesc la cei cu copii nonverbali, cu copii lipsiţi de abilităţi de viaţă independentă.

Ei la ce să spere ?

 (va urma)

 

 

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa