Viaţa cu autism. Episodul 111. Plan de intervenţie personalizat

Viata cu autism, de Marina Neciu
viața cu autism

Aşteptam cu sufletul la gură planul ăsta de terapie care acoperă toate ariile de dezvoltare. Aşteptam că acest plan să fie o uriaşă revelaţie. Aşteptam să văd că am greşit enorm în abordarea lui George. Că era cumva vina noastră că George nu răspunde aşa cum ar trebui. Ar fi mai uşor de răbdat nepriceperea noastră, decât afundarea lui George în autism.

Dar nu, făcusem deja cam 90 % din tot planul acela. Instinctiv sau din ce mai citisem şi lucrasem cu David.

M-a apucat frica, de ce nu răspunde George la fel de bine? Mai rău….sub terapie copilul regresează. Nouă aşa ni se pare, cel puţin după prima lună. Sunt comportamente adecvate la care a renunţat sub terapie. Mai sunt comportamentele stimulative care s-au înmulţit. Mi se pare că acasă numai asta face acum.

Ştiţi cum e autismul ăsta? Este ca un virus informatic care intră în toate fişierele calculatorului şi al cărui rulaj nu se încheie până nu corupe absolut toate fişierele şi programele. Abia după aceea poţi da”delete” şi să reinstalezi programele de bază. Iar dacă la un calculator poţi reinstala totul aşa cum a fost, în creierul autist nu e garantat că toate comportamentele se vor „copia” la fel de corect. Iar autismul va răbufni tot timpul.

Aşa fost şi la David.

Pe zi ce trece îmi dau seama că nu e bine să am aşteptări, IQ-ul nu este un predictor corect a cât de sever afectat va fi un copil în viitor, cât de funcţional va fi ca adult.

Nu pot să mă uit, nu mai pot să rabd să văd cum George merge cu ochii pe jumătate deschişi sau cu ochii daţi peste cap, nu pot să mă uit cum se loveşte rău de mânerul frigiderului sau cum se loveşte cu gurita de un mâner al roabei. Toate accidentele astea stupide au loc din cauza stimulării vizuale.

Te urăsc, autismule, te urăsc, mi-ai furat copiii, mi i-ai luat de sub nas, nimic din ce am făcut nu a fost suficient! Pe unul mi l-am cam luat înapoi şi te conjur să mi-l dai înapoi şi pe al doilea!

Planul de intervenţie urmăreşte dezvoltarea lui George pe toate palierere. Se lucrează pe contactul vizual, se pregăteşte pointingul. Pentru că are tendinţa, ca şi fata mea de 10 luni, să folosească degetul mare, în loc de index, acela fiind mai puternic, George este implicat în activităţi de pictura cu degeţelele, foloseşte jucării cu butoare.

Acasă încercăm să-i desensibilizăm guriţa oferindu-i alimente crocante cu textură aspră, de genul fulgilor de porumb, am reuşit să-l facem să muşte din fructe tari ca mărul, dar şi moi ca prunele sau piersica.

In sfârşit bea apă mult mai multă, nu a renunţat la lapte, are cam trei mese solide pe zi si vreo două sau trei gustări de fructe şi tot mai reuseşte să bea de vreo trei ori lapte. La centru fetele îl stimulează să mănânce singur. George va începe şi antrenamentul la oliţă.

Ce groază îmi e de fiecare pas. Mi-e groază că nu-l va face. Mi-e groază de aşteptarea aceea pe termen lung şi foarte lung.

Contactul vizual e ceva mai bun după prima lună de terapie. Dar nu suficient. Vine adesea când îl chemi, mai ales dacă e un interes visceral de genul” hai la papa” De o vreme nu mai venea când îl chemam la masă, aşa că este un progres.

De multe ori îl punem între noi şi îl chemăm pe rând: „Hai la mama!” sau „ Hai la tata!” şi vine râzând. Clar îl preferă pe tata, dar dacă e la necaz strigă „ma-ma” chiar dacă el e doar cu tata.

Mai avem multe de povestit despre plan.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa