“Locul întâmplării este….” citeşte David din manualul “Jurnal de lectură”.
-Care ? îl întreb.
-Dormitorul, îmi răspunde.
-Dormitorul sau camera şcolarului, îl corectez. Scrie aşa, îi spun.
David scrie lăbărţat “dormitorul” şi mic de tot “elevului”.
-De ce scrii “elevului” aşa mic? mă burzuluiesc la el.
-Aşa, ca să nu vadă Doamna ! îmi răspunde ghiduş.
-Doamna trebuie să vadă, îi explic, asta e ideea, să vadă că ai înţeles.
-Eu vreau aşa, îmi zice el.
Se uită la mine cu ochii ăia frumoşi, dar iar are privirea aceea mată. E clar că nu vom duce tema la capăt în bună înţelegere.
-De ce nu pot să las aşa? insistă el.
Eu îmi dau ochii peste cap.
-Mama, spune-mi, de ce nu vrei să-mi zici? De ce nu pot să las aşa să nu vadă Doamna?
-Discuţia asta se încheie aici, îi zic apăsat. Nu îţi răspund la întrebări fără rost.
-Dar de ce nu pot să întreb? vreau să ştiu.
Repetă asta de câte ori e nevoie. Nu cedează. N-am văzut aşa încăpățânare la nimeni.
-Daaaviiiiid ! urlu la el când nervii mei nu mai pot.
Intre timp, o hrănesc pe Ilinca şi facem tema. Uite-aşa am pierdut vreo 15 minute la o singură întrebare la temă.
-De ce s-a trezit băiatul la 7:30? De ce nu s-a trezit la 7:29? De ce nu e poezia aşa? De ce nu pot să o schimb? Vreau să o schimb!
Ceea ce unui copil tipic nu prea i-ar trece prin minte.
Să schimbi lucrurile care nu se pot schimba. Să opreşti timpul. Recent, a plâns pentru că timpul trece prea repede şi că ar vrea să păstreze lucrurile aşa cum sunt. Cine n-ar vrea să fi rămas copil, cine n-ar da timpul înapoi să retrăiască momente fericite?
Dar nu înţeleg de unde atâta profunzime la un copil pe care scalele de evaluare folosite pentru a evalua dizabilitatea îi plasează intelectul undeva la liminaritate ?
La evaluare sunt luate în considerare mai multe paliere de dezvoltare. Aici contează ca la x vârstă să ştii să te legi la şireturi, să-ţi faci singur ghiozdanul, să ai un vocabular adecvat vârstei etc. şi nu să meditezi la condiţia umană.
-Ştii cum se face? mă întreabă David sfătos. e=555-341, îmi zice.
-“e” egal cu ? l-am întrebat
-Nu mai vorbi, se răţoieşte la mine copilul încruntat.
Apoi mă întreabă:
-De ce n-am voie să vorbesc urât cu tine?
-Tu ce părere ai? îl întreb.
Răspund uneori cu o întrebare, căci explicaţia ar mai suscita încă vreo zece întrebări de-ale lui în cascadă, discuţia se goleşte mereu de sens în timpul temei de acasă.
-214, e rezultatul îmi zice.
– Bravo, îl laud.
-Stai să fac proba, îmi zice. Apoi continuă:
-Ex. 3 „Din cel mai mare număr impar de trei cifre scade cel mai mic număr par de trei cifre”.
-Care e cel mai mare număr impar de trei cifre? îl întreb.
-E 999.
-Şi cel mai mic număr par de trei cifre?
-E 100, răspunde copilul fără să clipească.
In momente ca astea mă simt răzbunată pentru toate nopţile noastre nedormite, pentru tot plânsul şi rugăciunile noastre.
Dar copilul meu nu trebuie să fie perfect la şcoală, nu trebuie să fie de 10, chiar dacă eu am fost. El nu este mijocul meu de realizare personală. Copilul meu trebuie să-şi dezvolte gândirea logică, trebuie să ştie să rezolve probleme în viaţa reală.
Să ştie să monteze o figurină simplă, să ştie să schimbe nişte baterii la jucăriile muzicale ale fratelui mai mic, să ştie să-şi facă un sandviş, să ştie să-şi încheie nasturii de la cămaşă şi să se spele singur. Acestea sunt importante.
Vreau ca al meu copil să poată face acum şi pe viitor numai lucruri normal de banale, dar absolute necesare traiului independent.
(va urma)
