Mereu am reacţionat prost. Când mi-a murit tatăl, când am afla diagnosticul lui David, când mama mea a fost diagnosticată cu demenţă. N-am mai dormit luni de zile, adică trăiam noaptea. Noaptea nu trebuie să dai socoteală nimănui. Nu te întreabă nimeni nimic.
Noaptea eşti lăsat în pace. Desigur dacă nu ai bebeluşi, caz în care… ai încurcat-o.
Ilinca e fetiţă mare. Plânge când mă întorc acasă. Nu, asta nu înseamnă că nu e autistă. Dar e grozav. E grozav că unui copil îi e dor de mine la vârsta asta.
Să-mi amintesc. Azi, George a venit de trei ori să-l pup. Iar David a întrebat:
– Mama, unde ești?
– S-a terminat şedinţa la Grădiniţa Malteză? și a m-a anunțat:
Mama miam terminat tema la 7 fără 10.
Sunt mesajele tip SMS ale lui David către mine, mama lui.
David, dacă ai şti că nu am crezut în tine, m-ai mai iubi? Îţi voi spune, când vei fi pregătit că n-am crezut în tine, copilul meu. N-am crezut că vei scoate vreun cuvânt, n-am crezut că te vei adapta lumii ăsteia îngrozitoare. N-am crezut că te ascunzi, n-am ştiut că vei străluci.
Tu eşti victoria, a ta şi a noastră asupra autismului!
Mă rog să fie şi George ca şi tine. Uneori totul îmi pare posibil şi la George. Atunci, în momentele în care te uiţi la mine şi-mi zâmbeşti, ştiu că eşti aici cu noi şi lângă noi. Dar când fugi pe lângă chiveută privind periferic marginea ei cu reflexe argintii, atunci mi se pare atât de neverosimil că într-o zi voi vorbi cu tine aşa cum vorbesc cu David, că într-o zi ne vom certa şi vom râde împreună.
Timpul, ştiu…Trebuie să am răbdare ca să pot afla.
-Autistul lui mama, mic! l-am dezmierdat pe George ridicându-l în braţe.
-Eu sau el? m-a întrebat David.
Am râs şi i-am spus că mă refeream la George de data asta. „Autist” pentru mine a re valenţa frumosului. Nu e peiorativ; şi nici jignire nu e în gura mea, a mamei care-i cresc şi îi educ.
E peiorativ şi jignitor în gura politicienilor care au făcut acest cuvânt celebru pentru a se jigni unii pe ceilalţi.
Între timp, statului român îi suntem la fel de indiferenţi ca şi acum 7 ani când a fost David diagnosticat. Cred că la fel va fi şi în următorii 7 ani.
Dar poate noi vom schimba ceva în bine. Pentru alţi copii speciali şi pentru alţi părinţi ca mine. Iar ei la rândul lor îi vor ajuta pe alţii.
Aşa se construiesc comunităţile. E singura şansă să facem ceva aici, să schimbăm ceva pornind de la noi: să ne pese de ceilalţi.
Uitându-mă în jur la familiile care se confruntă cu probleme similare, cu boli sau dizabilitate, am observat că de obicei fiecare are parte de familia extinsă surori, fraţi şi părinţi care fac împreună front comun şi luptă cu problemele. Familiile sunt astfel degrevate parţial şi/sau temporar de mari poveri.
Dar când eşti singur în faţa lor, aşa ca noi, este extrem de greu.
Familia noastră nu mai poate face lucruri împreună. Este extrem de greu să ieşim cu George care evită mulţimile şi e greu de gestionat când e confruntat cu mulţi stimuli. Aşa că ieşim separat în general. Ies fie eu singură ori cu David. Soţul iese cu George la terapie şi la plimbare, eu mă plimb cu Ilinca în cărucior. Soţul îl duce şi îl aduce pe David de la şcoală.
Mersul la dentist sau la medic pentru un adult înseamnă împovărarea celuilalt care rămâne cu trei copii acasă, uneori bolnavi şi trebuie să facă teme cu David, să nu-l lase pe George să se stimuleze prea mult, să încerce să se joace şi cu bebeluşul, să aibă grijă ca buni să mănânce şi să se hidrateze corespunzător, pe lângă alte activităţi casnice.
Ce bine ne-ar fi dacă buni ar fi sănătoasă! Cât de important ar fi ajutorul ei sau măcar o vorbă bună!
(va urma)
