Mi se pare o aroganţă neasemuită să mi se spună că metodele mele de educaţie, probate prin David sunt greşite. David este un copil autist al timpurilor noastre. Că autismul lui e genetic, nu-i putinţă de tăgadă, că autismul este o tulburare a timpurilor moderne, nu se poate iarăşi nega. Incidenţa autismului a crescut spectaculos în lumea occidentală în ultimele câteva zeci de ani.
Că terapia comportamentală este cea mai bună metodă de recuperare, învăţare şi educaţie pentru copiii autişti este un adevăr. Dar nu şi în cazul lui David. Nu ne-am permis şedinţe de terapie comportamentală. Si da, David este autist. Dar singura încercare făcută cu terapie comportamentală a fost un dezastru şi o uriaşă pierdere vreme şi de bani.
David s-a recuperat cu stimulare multisenzorială, fără logoped, fără programe specifice, cu multă răbdare, atenţie şi dragoste. David s-a recuperat într-o casă în care există televizor. E adevărat că până la 3 ani am avut doar antenă de cameră şi a ignorat complet televizorul. Dar odată terapia începută, David a fost mai atent, m-am bucurat când a început să se uite la desene, i-am recompensat şi stimulat apetitul pentru desene. Îl stimulez şi încurajez şi acum să se uite la filme.
Asta a dat roade. Terapia în autism nu e desprinsă din cărţi. Nuuuuuuu, televizorul nu provoacă autism! Ar putea cel mult să facă copiii ceva mai neatenţi, pe unii dintre ei.
Dar pe de altă parte, pe cei mai mulţi dintre copiii cu autism îi învaţă să-şi focalizeze privirea şi să folosească mai puţin privirea periferică pe care ei o stimulează mereu prin fluturatul mâinilor.
Televizorul este un mijloc de terapie grozav, spune Bob Doman unul dintre cei mai mari specialişti în autism.
Îmi voi recupera copiii fără a-l sacrifica pe vreunul dintre ei. Ei trebuie să crească împreună, la fel. Cu aceleaşi valori şi reguli. Eu nu cred tot ce citesc, că unele diete fac minuni în autism, că nu ştiu ce terapii nou apărute sunt leacul autismului. Pun la îndoială fiecare lucru. Pentru că nu mă joc cu viaţa şi viitorul copiilor mei. Pentru că nu doar timpul e cel mai mare duşman al copilului cu autism, ci şi disperarea părinţilor. Pentru că autismul cere un munte de răbdare. Pentru că fiecare copil e unic. Chiar dacă e autist. Ce funcţionează pentru un copil cu autism, probabil nu va funcţiona pentru altul.
Există o „poezie” pe care orice părinte de copil cu autism o aude. „Recuperarea depinde de: gradul de afectare, numărul de ore de terapie, talentul terapeutului şi de implicarea părinţilor.”
Aşa o fi. Depinde sigur de gradul de afectare. David a fost catalogat ca fiind sever de către mai marele Clinicii de Psihiatrie Infantilă şi de asociaţii săi acum 7 ani. E destul de clar că s-au înşelat. De implicat ne-am implicat aşa cum ne implicăm şi cu George. Adică facem tot ce putem ca oameni care mai au şi alţi copii, un vârstnic de îngrijit, etc etc.
Dacă avem copii cu autism, nu înseamnă că nu mai gătim sau nu mai facem curat. Facem toate astea ca şi voi, dar suntem cu un ochi mereu pe copilul cu autism. Încercăm să-l implicăm în activităţi cu sens, să rupem cercul autostimulărilor nesfârşite. Înseamnă poate că suntem ceva mai harnici sau mai organizaţi.
Dar nu accept din partea nimănui să fiu luată la rost. Nici chiar de cei care au ceva experiență în domeniu. Pentru că nimeni nu trăieşte viaţa mea. Nu. Puţini sunt cei care cresc doi copii cu autism şi îngrijesc un bătrân cu demenţă.
O fac cât pot eu de bine, încercând să nu neglijez pe nimeni.
(va urma)
