Viaţa cu autism. Episodul 144. Copiii pe care (nu)-i merităm

Viata cu autism, de Marina Neciu
mama si fetita imbratisate

Peste tot în jurul meu lumea are copii. Cei pe care îi cunosc eu sunt copii sănătoşi din toate punctele de vedere. Unii copii cresc ca iarba. La fel de natural şi fără oprelişti. Iar părinţii… ştiu eu? Unora nu pare să le pese prea mult sau se plâng la nesfârşit de cât de dificilă e viaţa de părinte. Este poate dificilă pentru cei care nu înţeleg că părintele este cel care-şi face programul după copil şi nu invers.

Cred că toţi copiii merită cei mai buni părinţi care să fie atenţi la nevoile lor fizice, dar şi sufleteşti şi emoţionale. Copiii merită cea mai bună educaţie posibilă. Nu înseamnă desigur să meargă la o şcoală privată, dacă părinţii nu au resursele necesare, ci înseamnă că în acele condiţii date, părinţii trebuie să fie concentraţi pe ei ca să le poată valorifica potenţialul la maximum.

Iar asta se poate şi în familiile cu venituri medii. Dar e aproape imposibil să faci asta într-o familie în care nu sunt resurse suficiente pentru nevoi de bază: hrană, locuinţă, încălzire, îmbrăcăminte şi rechizite. Iar acei copii au nevoie de asistenţă, nu doar cu îmbrăcăminte şi rechizite, ci şi cu ajutor la teme. Se întâmplă în multe centre after-school înfiinţate de organizaţii neguvernamentale. Acei copii sunt tot ai noştri dacă vrem o societate sănătoasă în viitor, nu una a contrastelor. Vrem ca toţi copiii să aibă şansa unui viitor mai bun.

Copiii cu dizabilităţi au aceleaşi drepturi ca toţi copiii şi teoretic beneficiază de protecţie specială prin legislaţia în vigoare. Teoretic. Practic, vă recomand să încercaţi să înscrieţi un copil cu autism sau cu sindrom Down într-o şcoală de masă. Iar acesta e doar un aspect.

Nu e adevărat! Copiii cu dizabilităţi nu se nasc toţi în familii cu oameni puternici, deosebiţi. Nu e adevărat că D-zeu dă încercarea asta ca binecuvântare sau ca pedeapsă. Copiii cu dizabilităţi, la fel ca cei tipici, se nasc în orice fel de familie, din părinţi inteligenţi sau mai puţin, din părinţi care se iubesc sau se urăsc, din părinţi bogaţi sau părinţi săraci.

Boala apare. E un fapt cert că toţi ne vom îmbolnăvi grav într-o zi. Un accident se poate petrece oricând lăsându-ne fără puteri sau simţuri. Nimeni nu e scutit de întâmplările neplăcute ale existenţei. Se zice că de două lucruri suntem siguri; de taxe de plătit şi de moarte.

Să facem acum tot ce putem mai bun pentru copiii noştri. Ei sunt darul care ni s-a dat. Chiar dacă nu sunt aşa cum am visat, sunt ai noştri. Noi le datorăm totul, nu ei nouă. Ei n-au cerut să vină în lumea asta.

Sunt mândră de copiii mei, chiar dacă ei nu sunt aşa cum mi i-am imaginat. Pe David l-am visat altfel, un copil peste medie care creştea într-un an câti alţii în 10. Dar de ce să nu recunosc că de la 3-4 ani în sus, David chiar aşa a fost, a recuperat şi a înflorit. Cu George visam să văd cum e un copil tipic, cum începe să mă strige „mama”, cum mă provoacă la joacă, cum….

George nu e deloc aşa, George aleargă prin casă privind în sus sau cu capul într-o parte privind în lateral şi lovindu-se de toate în jurul lui. Ilinca trebuia să fie precoce, doar se zice că fetiţele sunt „altfel”. Ilinca nu e deloc „altfel”, încă nu umblă singură la un an şi trei luni.

Dar nu sunt dezamăgită, sunt copiii mei. Trebuie să am răbdare cu el …

Răsplata va fi pe măsură, sunt convinsă de asta.

(va urma)

 

 

 

 

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa