Viaţa cu autism. Episodul 174. ”Vouă vă place lumea în care trăim?”

I-am făcut lui David o surpriză şi l-am înscris la o expoziţie interactivă “Copiii explorează Cosmosul”. Si ce surpriză a fost! David, îmbrăcat în cosmonaut, David supererou ! I-a placut tare mult, nu au fost informaţii tocmai noi pentre el, doar experienţa din capsulă unde au experimentat unele senzaţii ale zborului în Cosmos prin ochelarii speciali. Dar a fost ceva deosebit.

 

Nu pot să îi ofer prea multe lui David, un film şi câte o carte şi timpul petrecut împreună.

Sper să fie suficient. Încă nu pot să îi arăt lumea. Poate într-o zi… ori poate o va descoperi singur, poate chiar alături de fraţii lui, cine ştie?

Mă simt bine plimbându-mă cu David, dar apoi văd copii mici de vârsta bebeluşilor de acasă şi sunt atât de diferiţi. Copii cam de un an care arată cu degetul ce vor, copii care se întorc când sunt strigaţi, copii care sunt interesaţi de tot ce e în jurul lor. Si atunci îmi doresc să nu se mai termine plimbarea şi (ştiu sună groaznic) să nu fie nevoie să ne mai întoarcem acasă.

Nu ştiu dacă rana asta se va închide vreodată. Poate doar dacă şi fraţii lui vor fi la fel, iar eu voi apuca ziua să îi văd la casa lor. Iar când spun casa lor, nu mă refer neapărat la căsătorii şi copii, ci la independenţă, celelalte vor veni dacă ei şi Cerul vor vrea.

Dar mă voi simţi mereu mai prejos pentru că eu nu am avut binecuvântarea să cresc măcar un copil tipic. M-aş fi mulţumit şi aşa. Mi-a zis unul (nu-mi vine să scriu “om”) odată cu absolută mojicie că dacă nu ştiu de ce mi se întâmplă asta, ceva îmi scapă şi trăiesc cam degeaba.

Nu cred că trăiesc degeaba, fie şi dacă trăiesc doar ca să îmi ajut copiii, cred mai degrabă că am făcut bine că am scăpat de astfel de specimene din viaţa noastră. Nu ajunge depresia prin care trece orice părinte ce are copii speciali sau cu orice problemă de sănătate că mai vin şi “specialişti” de tot felul într-ale vieţii să ne dea lecţii despre cine suntem sau ce şi cum ar trebui să fim.

Dar noi suntem oameni ca toţi oamenii care ne iubim, îngrijim şi protejăm copiii şi care sacrificăm tot ce putem pentru binele lor.

Problema cu lumea aceasta este că oamenii sunt orice, doar oameni nu.  Toţi sunt buni credincioşi sau atei, asta spun, dar cei mai mulţi au uitat să mai fie oameni şi nu doar că nu te ajută, măcar de te-ar lăsa în pace.

Pentru mine rămâne memorabilă reacţia unei cunoştinţe care sosită la noi anul trecut după o furtună dezastruoasă care nouă ne-a adus pagube în curte, a întors spatele lacrimilor mele la propriu făcându-şi o cruce largă şi spunând: ”lasă că vă ajuta Dumnezeu!”

Pentru mine asta rezumă cam tot ce văd în jurul meu, români care au uitat să fie oameni. Pentru care “aproapele” e un cuvânt pe care îl  aud din gura preotului la Liturghie şi atât. Aproapele nu e cineva în carne şi oase.

De pace avem cel mai mult nevoie toţi cei care suntem părinţi, nu de critici. Să creşti copii e o treabă destul de complicată, la urma urmei, creştem oameni.

Ne creştem propriii copii, da? Nu pe ai altora. Ne ducem la Liturghie să ne rugăm pentru sufletele noastre, nu să criticăm rochia vecinei, da? Tratăm pe toată lumea la fel şi pe prinţ şi pe cerşetor, nu-iaşa?

Ce e în neregulă cu noi oameni buni, vă place ce am devenit ca societate? Vă place lumea în care trăim? Mie nu…

(va urma)

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație