Viaţa cu autism. Ep. 191. „De mine depinde tot”

Viata cu autism, de Marina Neciu
viata cu autism

Uneori simt că viața mea psihică a sărăcit de când sunt departe de copii. Simt că nu mai am ce povesti remarcabil sau că experiențele mele directe cu ei s-au împuținat atât de mult. Ce pot să vă spun sigur este că nu mă mai interesează dacă aragazul este curat sau murdar, atât de obosită sunt.

Seara nu vreau să aud nimic de rău când ajung acasă, nu vreau să aud cum a căzut David cu bicicleta, nici ce neascultător a fost. Nu mai vreau să-l găsesc pe George cocoțat pe mobile, nici să văd dezastrul de pe jos; e numai o jucărie, un biscuite, zece haine, o sută de jucării.

Fantezia mea supremă este că îmi imaginez că mai am cameră pe care o țin închisă cu cheia și în care pot să mă retrag măcar o oră să dorm. Trist, nu? Să visezi la asta în secolul 21?

E greu să încerci să te arăți cum ești, păstrând totuși un dram de intimitate doar pentru tine. Simt că se trage de mine în toate aspectele vieții mele, și da, e normal să performezi în toate, doar că încărcătura emoțională e la mine mult prea mare. Dar încep să mă obișnuiesc cu ritmul acesta.

Nebunia asta de somn aiurea a lui George continuă. Mă gândeam că poate se trezește așa de dimineață pentru că știe că o să plec și vrea să fie o vreme doar cu mine. Și eu aș vrea uneori doar să fiu cu copiii. Vă surprinde?

Așa mi-am dorit și când eram doar cu David, aș fi vrut să fiu fizic mai mult cu el, dar la fel ca și atunci, și acum muncesc. Pentru că bunăstarea începe cu securitatea fizică, cu nevoile de bază. Dacă îmi place ce fac? Da, foarte mult, altfel nu aș face zilnic asta.

E incredibil cât de mult putem uita ca să ne vindecăm

O prietenă îmi spunea astăzi să mă liniștesc, în cinci ani copiii mei cei mici vor fi pe drumul cel bun. Știţi cum mi se par 5 viitori ani? Cât 50. Stiţi cum mi se par cei 10 cu David? Cât 10 secunde. E incredibil cât de mult putem uita ca să ne vindecăm.

Am mai povestit cu ea despre cât de norocoasă este că mai are părinţii vii şi că mie nu-mi vine să cred că ai mei nu mai sunt. Tata nu mai e de 13 ani, o eternitate, mama nu mai e de aproape 7 luni. Mi-am amintit împreună cu ea ce greu mi-a fost să o îngrijesc, că-mi pare rău că n-am trecut mai ușor peste schimbările urâte aduse de Alzheimer. Cred că trebuia să fiu mai înţelegătoare, doar că eu am fost îngrozită. Facem ce putem, eu am făcut tot ce am putut. Mă lupt de o viaţă cu tot ce mi s-a dat încercând să accept.

Mi-e ciudă pe ai mei că nu mi-au spus ce greu va fi, nu mi-au spus că de fapt educaţia şi cuminţenia nu sunt garanţia unei vieţi împlinite sau liniştite, nici a prosperităţii. Că poţi fi bun şi blând, inteligent şi ascultător în van. Că poţi ajunge ca mine să ai trei copii autişti, să trăieşti în 40 de m pătraţi pentru care plăteşti 30 de ani. Că poţi ajunge din cauza împrejurărilor să fii unicul întreţinător al unei familii vulnerabile.

De mine depinde tot. Pâinea de toate zilele şi terapia. Şi acoperişul de deasupra capului. Sunt cam pe acelaşi nivel de importanţă. Aşa a fost şi cu David. Nu-mi place asta, nu pentru că e prea multă responsabilitate, ci pentru faptul că mă face să mă simt vulnerabilă.

Stiţi, există persoane care se hrănesc cu nefericirea celorlalţi. Fericirea lor este să-i domine pe cei vulnerabili, să se hrănească din necazul lor ca să se simtă ei bine. Să simtă că ei sunt mai buni, că ei au fost mai merituoşi…

Doar că eu nu mai admit asemenea derapaje comportamentale. Nici voi să nu acceptați.

(va urma)

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa