Viaţa cu autism. Ep. 192. ”Cum adormi la gândul că într-o zi nu vei mai fi, iar copilul rămâne poate singur cu statul român?”

Viata cu autism, de Marina Neciu
copil cu autism

În unele seri când ajung acasă, copiii sunt prost dispuşi. Soţul este sătul de făcut curat de trei ori, de strâns haine de alte cinci ori. Nu poate ieşi nicăieri decât cu ei. Este ca un om legat de mâini şi de picioare. Cred că eu sunt cea norocoasă. Nu mă mai uzează psihic atât de mult.

-Ce sunt alea Insulele Canare? Nu vine de la “canal”, nu? m-a întrebat David râzând. Citeşte “Jim Năsturel şi cei 13 sălbatici”. E târziu acum, e trecut de 10:30 seara. Credeam că pot evada, credeam că pot scrie şi asculta muzică timp de o oră. Dar nu… David îmi citeşte din Jim Năsturel.

E normal. Vrea să petreacă timp cu mine. Aşa e firesc. Doar că seara ajung atât de târziu şi sincer m-aş arunca în pat.

Dar care pat? Ală fără cearceaf ? Sau cel plin de firimituri? E o aventură să găsesc pături şi perne şi pijamale. Ce nu intră în sertarul de sub pat, mai ales pernuţele decorative ce-i plac lui George ajung la David sus în pat. Pentru că altfel George face turn din ele şi se urcă oriunde are el chef.

Gyuri chiar se străduieşte să mă aştepte cu casa cât mai aranjată, dar adevărul este că nimeni nu face faţă singur unor asemenea copii. Uneori nici amândoi nu facem faţă. Atât de dificil este. Una dintre soluţiile găsite ca să nu mai distrugă cărţi este că le-am pus în curii destul de mari pe care le-am lipit şi le-am pus în rafturi. Nimic mai simplu pentru el, a început să rupă, să distrugă cutiile ca să aibă din nou acces la cărţi. Nimic nu-i face faţă, nimic nu-i rezistă, nici măcar nişte amărâte de carcase de cd-uri, şi pe acelea le crănţăne.

Dar şi George petrece seara timp cu mine, în seara asta a adomit lângă mine în bucătărie. L-am luat şi l-am dus în braţe în pat în cameră. Nu prea mai doarme de amiază. Deci dimineţile de la ora 6 sunt ale lui George căci e sus şi tot nu mă lasă să-mi beau cafeaua.

Uneori nu am timp nici să fiu singură cu gândurile mele măcar 5 minute.

Oare vor fi vreodată mai bine? Va fi viaţa mea vreodată ceva mai mult decât zbaterea asta?

O perioadă scurtă aproape că am simţit cum e să ai un copil tipic, pe când David era încă singur la părinţi şi destul de mare ca să fi făcut destule şi încurajatoare progrese.

Trebuie să sper că va fi bine! Copiii aceştia atât de luminoşi trebuie să fie bine. Nu pot accepta să fie altfel! Nu pot să-mi imaginez cum ar fi să fie altfel.

Si ştiu că atât de multe familii au copii care nu vor fi independenţi niciodată şi mă întreb cum pot merge mai departe cu gândul acesta. Eu nu ştiu dacă aş putea. Si la noi situaţia e mai mult decât incertă, dar când lucrurile devin clare că mai bine nu se poate? Cum te trezeşti şi adormi cu gândul acesta? Cum adormi la gândul că într-o zi nu vei mai fi, iar copilul rămâne poate singur cu statul român?

Cum trăieşti cu gândul la moartea ta şi a lui ca să vă revedeţi în alte împrejurări, mai fericite?

Am numai respect pentru oamenii aceştia care sunt alergători de cursă lungă, încercând să nu se îmbolnăvească şi să nu îmbătrânească niciodată. Totul pentru copiii lor! Dar nu vreau să fiu unul dintre aceştia oameni. Vreau happy-end pentru mine şi copiii mei.

Dar nu eu decid asta.

(va urma)

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa