Viaţa cu autism. Episodul 193. ”Nu credeam că o să apuc ziua asta!”

Viaţa cu autism. Stiţi unde am pus zahărul ca să nu ajungă George la el şi să-l verse? Pe hotă, la peste 2 m înălţime. Acolo sunt sigură că şi dacă se urcă pe un scaun, tot nu ajunge. Gyuri a aspirat o data zahăr de pe jos, o dată sare şi a treia oară nu mai ştiu de ce.  Atâta doar că l-am găsit nervos şi s-a enervat mai rău când i-am spus la 8 seara:”hai să strângem”. Părea ca nu făcuse nimic, deşi doar de copii şi curăţenie s-a ocupat.

Dar azi în mod excepţional, George a dormit de amiază. Acum e ora 10 şi nu doarme, ba parcă e mai energic. Ilinca pare pe jumătate răcită, pe jumătate chinuită de dinţi. In orice caz, gândul că s-ar putea trezi la noapte mă sperie. Nu doar pentru ea, ci şi pentru mine. Sunt mai obosită ca de obicei. Am avut chestii de rezolvat de dimineaţă înainte de serviciu, aşa că m-am trezit înainte de 6 şi am stat la serviciu mai mult ca să recuperez ce aveam de făcut cât lipsisem de dimineaţă.

La 8 seara când am ajuns a fost deja prea mult. Of !

Au adormit în sfârşit cei mici, amândoi îmbăiaţi, de cum am ajuns acasă, cu David şi el curăţel mă războiesc să se spele şi el bine pe dinţi.

Viaţa cu autism. Sunt din nou plină de energie

Am din nou avânt să fac lucruri pentru mine, probabil toată reîntoarcerea la serviciu m-a mobilizat şi sunt din nou plină de energie. Obosită da, dar nu fără vlagă, oboseala este fizică mai mult. Distanţa spaţială pe care am luat-o faţă de copiii mei e ceva ce n-am putut evita, dar nu mă simt vinovată. E un sacrificiu ce trebuie făcut. Într-o altă viaţă, eu aş fi fost casnică, dar nu în asta, nu ne permitem.

Ceea ce trebuia să fie un drept al femeii, o egalitate cerută, s-a transformat într-o “egalitate obligatorie” de a munci cot la cot cu bărbatul. Căci o familie trebuie întreţinută. Arătaţi-mi şi mie o familie care trăieşte bine dintr-un salariu, sunt destul de puţine familiile în care unul dintre parteneri câştigă cât pentru doi sau trei.

Viaţa cu autism. Vom rezista până la sfârșit?

Întotdeauna există teama asta, nemărturisită uneori;  vom rezista până la sfârşit, vom avea parte de ajutor până la final?

Nu vrem decât să fie copiii bine, si când vor fi bine, vreau să merg într-o vacanţă în care să nu mă tem că se caţără pe undeva aiurea sau că au un accident stupid pentru că sunt autişti şi se pun în pericol. Doamne ajută-mi să ajung acolo !

Pare atât de incredibil ce s-a întâmplat cu David. În seara asta nici nu l-am zărit printre atâtia copii pe un podeţ. Copiii erau fie de vârsta lui sau mai mari ca vârstă, dar sigur toţi vânjoşi. Unul avea o undiţă, în pârâul Căpuş care curge pe lângă uliţa noastră sunt peştişori, iar unii sunt pasionaţi de pescuit.

Dar pe David l-am adus acasă, întârziase abia o ora faţă de termenul impus de tatăl lui, a fost ascultător şi a venit, ba chiar a ajuns mai repede cu bicicleta.

Nu credeam să apuc ziua asta

Dar nu credeam acum aproape 8 ani că voi trăi ziua asta când voi veni acasă şi îl voi găsi pe David alături de copii pe stradă cu bicicleta.

Mă tot întreb de ce am uitat cât am suferit pentru el şi am mai vrut un copil. Cum am uitat atât de repede chinul acela? Apoi mi-am dat seama că de fapt ne-am chinuit cu adevărat doar de când am primit diagnosticul lui la 3 ani. Chinul de dinainte nu se socoteşte, habar nu aveam cu ce ne confruntam. Ori la George s-a văzut pe la 1 an şi 3 luni şi la Ilinca tot aşa după 1 an. Suntem uzaţi de necaz şi suferinţă de încă două ori în ultimul an. Încă mai funcţionez, sunt aici pentru ai mei !

(va urma)

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație