Sunt de gardă în noaptea asta cum s-ar spune. Ilinca tuşeşte. Ilinca e mereu cu laringitele. Nici George nu e scutit, dar parcă Ilinca face câte o laringită la fiecare răceală. E chestia clasică, are secreţii ce curg posterior în nazo-faringe în loc să curgă în afară. Rezultă tuse seacă, faringe iritat. În plus, nici ea şi nici George nu ştiu să îşi sufle nasul. Copiii cu autism nu ştiu chestii de bază.
Nu mă culc de frică de fapt. Eu, o mamă destul de curajoasă, care merge la serviciu şi încearcă să le facă pe toate, mă tem de tuse. Tusea seacă. Eu cred că ai mei sunt singurii copii din lumea care tuşesc doar sec. Si toată ziua nu e nici o problemă până seara. Pffff! Cum am ajuns eu oare adult? Nu-mi amintesc ca mama să fi avut la îndemână atâtea siropuri.
Eu am făcut crize oribile de laringita şi/sau spasmofilie cam la 5-6 ani, şi când mă sufocam vedeam imagini disparate din viaţa mea de copil, cred că e adevărat ce ţi se spune că în pragul morţii sau din cauza lipsei de oxigen, îţi trece viaţa dinaintea ochilor.
Cred că era laringită, totuşi, ştiam că urmează criza, nu pot explica. Dar mă lua un soi de agitaţie în interior. Nu, nu m-au dus la spital aşa cu facem noi azi, au adus un pediatru acasă şi s-a rezolvat … în câteva săptămâni.
Nu ştiu dacă toţi părinţii erau aşa, dar parcă nu se speriau ca noi…
Viața cu autism. O aud tușând în somn
Acum e trecut de miezul nopţii, ascult muzică la căşţi cât se poate de încet, o aud pe Ilinca tuşind prin somn.
I-am pus mai devreme picături, am pus-o pe o pernă mai mică, cu căpşorul ridicat să respire mai uşor. Degeaba. Mi-a adus-o Gyuri aici şi i-a spălat nasul repede cu ser fiziologic, am o seringă de 5 ml –fără ac- pe care o folosesc ca să îi spăl năsucul. Dar nu pare să se calmeze, tuşeşte încă prin somn, o dată la câteva minute. Ce noapte!
Mă doare fizic fiecare suferinţă a lor, de multe ori plâng pentru David cel din trecut. Doar că David de azi nu pare să sufere. Mie mi-a rămas suferinţa vie în inimă.
David e un copil aşa de senin că ai jura că ursitoatele au venit la căpătâiul lui şi i-au spus că va creşte într-un an cât alţii în 10. Ori la el a fost cam pe dos.
El e aşa cum e.
Eu am rămas cu sechele.
David minte cu talent şi reuşeşte atunci când suntem ocupaţi să ne păcălească magistral. După ce a stat afară mult şi bine, iar tatăl lui s-a culcat, David mi-a cerut voie să mai stea afară. Am spus nu. După care s-a dus şi l-a trezit pe taică-su- eu nici nu ştiam că adormise – şi a venit şi mi-a spus că tata îl lasă să meargă până la chioşc să-şi cumpere îngheţată. I-am dar şi eu voie. A venit după două ore. A fost pedepsit, iar a doua zi nu a mai avut voie pe stradă, nici cu bicicletă, nici fără.
Sau mai face câte-o boacănă şi nu spune. Se preface tare mirat când taică-su îl întreabă cum a reuşit să rupă aripa la bicicletă, iar el pune că nici nu a observat. Am îndoieli, adică aripa atârna aiurea, nu avea cum să nu vadă. Doar că nu vrea să-şi asume responsabilitatea.
Avem discuţia asta mereu, că trebuie să spună adevărul, să ceară ajutor, să se explice. Că orice boacănă ar face, cel mai grav este să ascundă adevărul de noi. Că suntem aici să-i arătăm, să-l ajutăm să crească mare şi să poată face cele mai potrivite alegeri pentru el.
(va urma)
