Ilinca e cu noi şi totuşi nu e. Într-o zi mă jucam cu ea. Eu stăteam pe pat în cameră, Ilinca abia se trezise şi am început să fac “cucu-bau, îmi acopeream faţa cu palmele, mă descopeream. Ea râdea la fiecare “cucu” şi aştepta cu nerăbdare să mă arăt din nou şi să spun “bau”. Dar m-am oprit. Obosisem. Si mă gândeam la ce mă gândesc mereu că m-am săturat să bată pasul pe loc, m-am săturat de jocurile astea de veşnică bebeluşie.
Dar Ilinca a devenit serioasă şi a arătat cu degetul spre mine. Aşa cum fac toţi copiii tipici, cel târziu la vârsta de 1 an. M-au lăsat puterile, dar Ilinca a mai făcut asta de câte ori mă opream. Incredibil! N-am mai trăit asta cu niciunul din copiii mei la o vârstă atât de mică.
Nu, nu vă imaginaţi că progresează şi că acum arată de toate cele cu degetul. Ilinca nu e tipică. Dar în momentele acelea, am fost fericită. A fost unul din momentele acelea când am simţit că Cineva acolo sus ne iubeşte.
Sunt clipe care mă ajută să merg mai departe. Când zilele devin prea grele, mă gândesc la astfel de clipe. Da, e grozav ce a facut Ilinca, dar dacă nu este un comportament constant, e doar un semn că are potenţial.
A mai învăţat totuşi, doar privind, cum se foloseşte un titirez mare, care trebuie apăsat ca să funcţioneze. Imi place că am văzut-o de câteva ori îmbrăţişându-şi tatăl. Per total, e mai prezentă decât George, mai ancorată în realitate şi mai veselă parcă. Incă îl detestă pe George şi nu suportă să fie atinsă de el, nici din greseală. Imaginaţi-vă ce tare se enervează Ilinca dacă George trece pe lângă ea şi o atinge sau dacă îi ia jucăria pe care ea o avea în mână. Ilinca face ca un cor de harpii.
M-am oprit astăzi la un magazine de încălţăminte la raionul de copii. Am întârziat puţin mai mult, intenţionat pentru că mi-a atras atenţia o fetiţă mai mică decât Ilinca şi felul în care interacţiona cu mama şi bunica ei. Pe lângă faptul că cerea “miau” – adică o pisică de pluş care se afla în mâinile bunicii, şi-a căutat în geanta mamei cănuţa cu apă. N-am scăpat nici eu de interacţiunea cu ea, căci mi-a întins şi mie o jucărie. Avea un an si trei luni, iar între ea şi Ilinca nu e o mare diferenţă, ci o prăpastie. Am ieşit aproape plângând din magazin.
Nu mă pot împăca cu gândul că mie nu mi-e dat să trăiesc ceea ce trăiesc părinţii de copii tipici. Prietenii mei, o parte din ei, nu concep că Ilinca şi George ar putea să nu devină funcţionali. Dar eu ştiu că se poate şi asta. Se poate orice.
Iar dacă unii dintre voi vă faceţi griji şi vă comparaţi copilul cu al vecinului care e poate mai isteţ la matematică sau învaţă mai uşor engleză, atunci aflaţi că sunt şi alte griji mai răscolitoare.
Incerc să mă ţin tare pentru interacţiunile cu copii mici şi tipici, ei sunt aşa cum trebuie să fie copiii. Nu ştiu dacă îmi iese mereu, mă uit la ei ca şi cum n-aş fi văzut niciodată un copil.
Când sunt plecată peste zi, sper când intru pe uşă seara să fie altfel, să aflu doar lucruri bune, să progreseze… Sunt convinsă că asta mi-ar ridica tare mult moralul. Dar decamdată trebuie să fac eu asta. Trebuie să mă ridic din pat în fiecare zi cu speranţa că va fi bine. Trebuie să ies pe uşă gata să fac ce am de făcut. Si trebuie să mă întorc acasă cât de liniştită se poate.
(va urma)
