Viaţa cu autism. Ep. 199. „Am tot dispreţul pentru terapeuţii care judecă părinţii!”

-Vai Ilinca, nu! îl aud pe David strigând. Nu-l mai imita pe George, acesta nu este un comportament adecvat.

Nu ştiu ce făcea Ilinca, cert este că David are uneori aerul doct al unui terapeut cu experienţă. E duminica seara şi nu ştiu cât de devreme ar trebui să încep pregătirile pentru o nouă săptămână ca să treacă mai uşor seara.

Astăzi am gătit, am făcut teme cu David. Lui George i-am făcut baie pe la 6 pentru că nu dormise de amiază şi mă temeam că va adormi înainte să apuc să-i fac baie. Dar n-a adormit. Abia la 10 seara l-a biruit Mos Ene. A fost în picioare 14 ore. David a făcut baie imediat după cină, Ilinca a urmat mai târziu pentru că ea abia se trezise pe la 6 şi voiam să o las vreo două ceasuri să umble prin casă.

Le-am pregătit şi hainele pentru mâine, pe măsură ce vremea se răceşte teancul de haine creşte, încă nu au nevoie de geci pe maşină, numai de pulovere doar ce ies şi intră la centru sau la grădi, expunerea e minimă.

Evident sunt toţi trei mai mult sau mai puţin răciţi. Deocamdată toate bune. Îi îngrijim, îi hidratăm, ţinem năsucurile curate.

S-a întâmplat ca astăzi George să mă trezească abia la 8. Si cum avusesem ieri o zi tare obositoare, m-am bucurat că m-am odihnit mai bine. În plus, azi a mâncat cel mai bine în ultimele 2 luni: pâine, struguri, lapte, ceai cu miere, ciorba de perisoare, câteva bucăţele de banană. Da, acesta este un meniu variat faţă de ceea ce a mâncat în ultimele două luni.

Adică nu mai mănâncă nici şnitele şi chifteluţe care lui îi plăceau foarte mult, cu astea nu dădeam deloc greş.

Si tot azi a venit cu buzele ţuguiate la mine Georgel, să-i dau pupic. Ilinca în schimb a avut o zi în deplină izolare. Am strigat-o imediat ce s-a trezit şi nu a catadicsit să se uite la mine. Aşa a fost toată ziua, distrasă şi hiperactivă.

Autismul – povara unora, profitul altora

Cu cât trăiesc mai mult cu autismul lor, cu atât îmi dau seama că ştiu mai puţine şi-mi dau seama ce neajutorată sunt. Ca părinte sunt de multe ori epuziată şi nu mai pot, nu mai vreau să fac nimic.  Am trăit asta cu  David, m-am simţit tare vinovată pentru momentele de slăbiciune. Apoi am înteles că e normal, că nu pot fi doar asta, că sunt părinte. Că e normal să fiu depăşită de situaţie. De aceea am tot dispreţul pentru terapeuţii care judecă părinţii cu glas tare, fără jenă, făcându-i să se simtă şi mai rău decât se simt deja.  În lumea lor, noi nu existăm decât pentru a fi co-terapeuţi. În lumea lor, mama sau tata nu gătesc, nu merg la serviciu, nu fac nimic din chestiile banale pe care le fac părinţii pentru şi cu copiii lor.

Nu-s toţi aşa, evident, sunt şi oameni cu dăruire şi vocaţie adevărată, dar mă tem că abundenţa de terapeuţi cu cabinete private pe piaţă e doar business care nu e dublat mereu de un talent autentic şi de o pasiune mare pentru copiii în spectrul autist.

Cu siguranţă că timpul îi va cerne pe toţi, pentru că de multe ori părinţii cer referinţe altor părinţi şi tot aşa. Cei realmente talentaţi şi pasionaţi vor rămâne în acest domeniu, ceilalţi se vor reorienta mereu spre altceva dacă nu iese, probabil ceva tot aducător de mare profit.

Iar cei care fac asta doar pentru avantajele financiare fac cel mai mult rău. Pentru că după o experienţă nefericită cu un psiholog, va fi foarte greu să mai ai curajul construirii unei relaţii de colaborare cu un altul, spre binele copilului. În plus, copiii autişti tolerează greu schimbările. Ar fi ideal să poată lucra constant cu una sau două persoane. Important este ca părinţii să meargă mai departe.

(va urma)

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație