Viaţa cu autism. Episodul 2: ”La 5 dimineaţa, în mintea mea, George e profund autist”

Dimineţile noastre

Zilele mele încep la 5 dimineaţa. Ilinca a devenit la fel de exactă ca un ceas deşteptător. Mi-e atât de somn încât uneori aproape aţipesc cu ea în braţe. Uneori mănâncă repejor, alteori masa ei e chinuitor de lentă. Nu mai pot adormi, cum aţipesc, fetiţa icneşte. E glorioasa perioadă de colici. Se agită mult şi scânceşte. Mă tot ridic să o legăn, să o plimb prin casă. Imi sare somnul.

La ora asta sunt deprimată. Mă uit înspre George. De ce ni se întâmplă din nou asta? La 5 dimineaţa în mintea mea, George e profund autist. Dacă mai apuc o oră de somn măcar, voi vedea mai multă lumină în destinul lui. Dar acum când e întuneric, linişte şi sunt doar eu cu gândurile mele, nu-mi vine să cred că istoria se repetă. Puţin diferit, dar se repetă.

Încerc să nu plâng. Admit, sunt într-o mică depresie. Una mare e imposibilă, depind prea multe de mine. Copiii şi iubitul meu care mă îngăduie de 10 ani deja, au nevoie de mine.

Se face ora 7. Sunt ameţită. Aşa o fi şi David care a adormit după miezul nopţii. Sunt convinsă că dacă n-ar suferi de insomniile astea groaznice, ar fi şi mai funcţional. David coboară scariţa de la patul lui cu ochii lipiţi de somn. Taică-su a insistat vreo 10 minute până a reuşit să-l trezească de-a binelea.

Aţipesc.

-Altceva ! îl aud pe David răstindu-se.

E clar, David e prost dispus.

-Vreau altceva de mâncare! strigă din nou. La 7:30 el găseşte nod în papură oricui. Nu primeşte  altceva de mâncare, adică ciocolata pe care o solicita imperativ, se spală cu greu, se îmbracă şi mai greu, încheie aiurea nasturii de la cămaşă şi tot altcineva e de vină, nu el. Tot bombănind reuşeşte să-l trezească şi pe George care are nevoie de lapte.

George bea tot din sticlă, pe care refuză să o ţină singur. Ii pun mâinile pe sticlă, îi cuprind încheieturile mâinii şi îl laud :” Bravo, Georgel” Dar Georgel se uită în gol şi îşi bea laptele indiferent.

Intre timp, David şi tatăl lui au plecat la şcoală. George nu termină laptele că deja Ilinca scânceşte tot mai tare şi mai ameninţător. Il pun pe George în pătuţ, îi dau o jucărie şi merg să pregătesc laptele Ilincăi. Dar în cameră cei doi bebeluşi ţipă, încurajându-se parcă reciproc.

Ilinca se calmează rapid cu lapte, George mai greu pentru că mă vede cu Ilinca în braţe. Fetiţa nu termină prea repede masa. Cânt” Un căţel mititel”. Ii place lui George, iar muzica îi atrage sigur atenţia. Aşa e mereu. Iar mă îngrozesc. Îmi amintesc că e specific autismului. Limbajul nu-l  încântă, muzica da.

Când tati vine acasă, treaba merge mai repede. Îl schimbăm pe George, îl punem la măsuţă cu o farfurioară cu bucăţi de banana şi îi dăm o furculiţă mică. Uneori mănâncă, alteori se joacă. Îl încurajăm să mănânce singur la fiecare masă.

George pleacă iar în explorare. Încerc să controlez mediul; să-l distrag dacă începe să închidă şi să deschidă uşile de la dulapuri în mod necontrolat. Ar trebui mai degrabă deturnat de la acea activitate şi atras în ceva mai interesant decât să-i interzic. Dar cum procedezi cu un copil pe care nu-l poţi face atent?

Încerc cu mingea. O rostogolesc spre el şi îl strig, a văzut mingea, dar trece pe lângă ea. Copilul e într-o continuă mişcare. S-a lovit, se lasă consolat şi îmbrăţisat şi pleacă mai departe. Scoate jucăriile din coş, Le aruncă pe toate în spate, peste cap. Îmi aduce aminte de David, şi el arunca jucăriile şi le împingea violent cu picioarele pe covor.

-Mergem la baie, Georgel? îl întreb.

În sfârşit! S-a uitat înspre baie, a înţeles. E încântat de apa caldă. Îl spăl pe mâini şi mă spăl şi eu pe faţă. Încerc să-i duc mâinile ude pe faţă, să-l fac să se spele singur. Nu vrea. Îl spăl pe faţă. George, exact ca David mic, deschide guriţa, scoate limba şi linge apa de pe mâinile mele.

Mă frământ, Nu pot marca exact momentul în care George n-a mai achiziţionat cum trebuie sau a pierdut unele achiziţii. Nu-mi dau seama.

În timpul sarcinii cu Ilinca am fost oarecum absentă pentru el. Nu l-am mai putut lua în braţe aşa cum ar fi fost firesc. Ilinca şi-a anunţat prezenţa la 7 luni după naşterea lui George şi a fost o sarcină destul de riscantă, însoţită şi de dureri.

Credeam că George nu va putea trăi fără mine cât timp voi fi în maternitate şi n-a fost aşa. Nu părea să se bucure că mă vedea când veneau în vizită la spital. Se bucura să exploreze un loc nou. Nu se bucura să-şi vadă mama. Nu mi-am dat seama atunci. Poate pentru că ma simţeam rău sau eram atât de concentrată pe bebeluş.

N-am fost  destul de vigilentă. Cred că autismul m-a păcălit din nou.

(va urma)

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()