Viaţa cu autism. Episodul 200. „Îmi doresc să fiu sănătoasă, dar nu sunt!”

Ajung târziu acasă, dar mi-s mai uşoare zilele, trec printr-o perioadă intensă de învăţare şi am un sentiment de victorie pe care nu l-am mai simţit de când eram în facultate şi reuşeam să învăţ şi să iau vreo notă mare la un examen dificil. Ce vremuri!

Mă duc zâmbind la serviciu, nu mi-e greu să mă trezesc, deşi uneori sunt atât de obosită. Naveta mi s-a scurtat cu vreo douăzeci de minute bune, drumul prin Cluj, adică. Pentru că merg mai târziu seara acasă, parcă nici nu mai e atât de aglomerat.

Acasă, de multe ori, David şi Gyuri sunt pe ultima sută de metri cu temele. Sunt zile, cam la mijloc de săptămână când gătesc, altele în care mă mulţumesc să fac patul, să îmbăiem copiii şi să le pregătesc hainele pentru a doua zi.

Mi-aş dori să pot dormi mai mult în week-end, dar evident nu-s lăsată, parcă mai de dimineată se trezesc copiii. Nu e culmea? Vouă nu vi se întâmplă asta?

Mi se pare că încep fiecare săptămâna obosită. Îmi aduc aminte că de fiecare dată când schimbam locul de muncă,  eram mai stresată, mai cu emoţii. Acum nu am emoţii,  sunt acolo ca să-mi fac treaba bine. La vârsta asta şi după ce am încasat alte emoţii provocate de boală, dizabilitate şi moarte, ce emoţii să mai am?

Îmi face atât de bine să ies, sunt activă şi reuşesc să fac multe într-o zi. Îmi vine uneori să râd când aud de la oameni că nu au timp să mă caute. Păi noi, ce să zicem? Dar e ceva în neregulă când nu avem timp să spunem o vorbă de mângâiere prietenilor. E ceva fundamental greşit cu lumea din ziua de azi. Cu noi toţi…

În toata liniştea mea, în toată împăcarea mea cu fiecare zi a avenit o veste ce m-a lovit în moalele capului.

Un părinte, tatăl unui copil cu autism, a murit înainte de vreme. Nu a apucat să termine casa ce o construia pentru copilul lui, pentru a-i asigura un viitor. Si m-am gândit că deşi toţi suntem sub spectrul morţii, părinţii ca noi au şansele cele mai mari să se ducă primii dincolo după ani şi ani de zile supuşi unui stres fără margini.

Nu vreau să mor, nu vreau să mor înainte de a avea cel puţin senzaţia pe care o au părinţii ce îmbătrânesc, că au crescut oameni din copiii lor.  Iar când spun oameni, mă refer la adulţi independenţi ce se pot descurca în lumea asta.

În mintea mea e un “tic-tac” continuu, e timpul ce se scurge împotriva copiilor noştri, împotriva noastră. Si nu am cum să-l opresc. Trebuie să îl trăiesc.

Si trebuie să îl trăiesc cu folos, nu-i totuna cum trăiesc şi ce fac pentru copiii mei.

Îmi doresc să fiu sănătoasă,  îmi doresc să fim sănătoşi, dar din păcate nici aici nu am tras vreun loz câştigător. Da, vorba aceea românească:”la omul sărac, nici boii nu trag” e foarte valabilă. Noroc că am un psihic bun. Altfel nu m-aş duce zâmbind la serviciu şi nici nu m-aş apuca de gătit după ora 20.00, după o zi lungă la muncă.

Nu e ca şi cum aş avea de ales, dar fac ce ştiu că trebuie făcut pentru familia mea. Eu zic că aşa e normal şi fără a proclama “girl power”, cred că sunt o fiinţă destul de puternică, nu cred că are legătură cu faptul că sunt femeie. Soţul meu e cel puţin la fel de puternic ca mine.

Iar dacă ai noştri copii ne vor semăna, probabil vor surmonta tulburarea asta. David a făcut-o, să-i vedem pe ceilalţi.

(va urma)

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație