Viaţa cu autism. Episodul 206. Povestirile lui David. ”El e ultima redută. Mă face să sper când nu mai pot spera”

Viata cu autism, de Marina Neciu

David făcea calcule mai demult, zicea că vrea să scrie o culegere. Asta era acum vreun an, acum vreo câteva luni. Acum scrie. Bine, ok, cam fără punctuaţie potrivită, dar scrie povesţi inspirate din desene animate, în special din PJ Mask – Eroi în Pijama.

E bine pentru creativitatea lui.

Iată una dintre poveşti. Personaje sunt: David şi fraţii său, Rex, labradorul nostru adoptat de pe stradă, cel mai probabil abandonat de vreun clujean în trecere prin Gilău şi Aldo retrieverul nostrum de 6 ani.

“Ziua când a sosit Rex.

Rex era vagabond. Toată lumea îl alunga.

– Veţi plăti că nu mă primiţi, zise Rex supărat. Uff, vai, un robot hingher, mai ţipă Rex. Sau poate că e o armată de roboţi?

David, George, Ilinca şi Aldo au auzit că cineva are nevoie de ajutor; un animal.

David a luat câinii de la stână ca să lupte cu roboţii hingheri. David i-a adus pe câini cu bicicleta până la armata roboţilor.

Aldo a avut arcuri şi în timp ce sărea l-a luat pe câinele ce avea nevoie de ajutor. Cei patru au fugit repede de roboţii hingheri. Hingherii nu au avut curaj şi au fugit. Ei au fost concediaţi.

-Cum te cheamă? întrebă Aldo.

-Eu sunt Rex!

-Bine ai venit, Rex!

Dar veni ciobanul de la stână.

– Vei plăti că mi-ai luat câinii, a spus ciobanul. Ciobanul şi-a recuperat câinii, dar a sunat şi la poliţie. Cei şase: David, George, Ilinca, Aldo şi Rex au proiectat un David fals care s-a dus la închisoare. Ciobanul s-a dus înapoi pe deal.”

Cu toate inadvertenţele acestor poveşti, cu toată stângăcia povestirilor, David încearcă să fie creativ. Nu, nu cred ca va face vreodată din scris carieră, dar mă bucur că are o asemenea preocupare, uneori mi se pare că el face cu sine terapie. Nici nu trebuie mai mult.

Sunt mândră de el. Aşa cum pentru mama mea, pentru buni a lui a fost la un moment dat singurul far luminos, căci pe el l-a uitat ultimul, aşa e el astăzi pentru mine. E ultima redută, îmi aduce aminte că uneori se poate orice, chiar dacă pare imposibil. El arată că genetica şi prognosticurile medicilor sunt uneori greşite.

Mă face să sper când nu mai pot spera.

Iar la final de săptămână sincer, pe lângă faptul că sunt epuizată, copiii mă termină fizic şi psihic. Duminică seara nu mai pot vedea lumina şi mă bucur din tot sufletul că vine iar lunea.. Desigur, în timpul săptămânii mi-e tare dor de ei, doar în week-end îmi toacă nervii, mărunt mai ales George prin faptul că se pune mereu în pericol.

A mai început să spună un “ai, tati” când îl ia pe taică-su de mână să-l ducă unde are el interes la vreun raft de unde să-i dea vreun joc pe care George îl va distruge în câteva minute. Cea mai nouă găselniţă e faptul că acum nu mănâncă doar piesele de joc de carto,  ci şi cutiile, oricât de tare ar fi cartonul.

Dar nici David nu se lasă mai prejos, a ros izolaţia de la para de la dus, acolo pe unde iese apa, prin fiecare găurică era câte o chestie de cauciuc, pe toate le-a ros. Nu ştiam de ce curge ciudat apa de la duş, ca şi cum ar avea presiune prea mare.

Oare se va termina chestia asta vreodată?

(va urma)

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa