Viata cu autism. Episodul 211. „Numai moartea este fără întoarcere”

Numai moartea e fără întoarcere

– Hoooopa, hoooopa, zice Georgel cu ochii înlăcrimaţi. „Hopa, hopa” insistă iară trăgându-l pe taică-su de mâini.

Am priceput că “hopa” înseamnă că doreşte să fie ridicat sus, în braţe. Îl punem să arate ce vrea, nu arată aşa cum ar trebui, iar asta mă îngrijorează peste măsură. Ar trebui să arate doar cu indexul, nu cu toate degetele.

Dar e atât de afectuos! Uneori îmi dă pupic spontan, mai ales dacă are vreun interes şi vrea să obţină ceva. Dar se stimulează atât de mult vizual, tactil cu lumini, reflexii, pungi ce scârţâie. Se urcă cât de sus poate. Trage de brad, de lumini, de globuri, de tot ce poate.

Si el, şi ceilalţi sunt mai tot timpul răciţi, iar nopţile noastre de părinţi sunt mereu nedormite. Mai rău este când răcim şi noi şi aşa sleiţi de viroză cum suntem, trebuie ca grija cea mai mare să se îndrepte asupra lor.

Numai moartea e fără întoarcere. Iubirea de frați

David şi George se îmbrăţişează tot mai des. E aşa mare lucru să asist la asta. Dar dacă e de ieşit afară, David nu vrea în ruptul capului să iasă cu George. Evident că nu sunt singuri în curte, dar zice că nu vrea, că o preferă pe Ilinca, că Ilinca nu face atâtea prostii.

George face afară ce face şi în casă, adică se pune în pericol. Iar afară pericolele sunt mult mai multe, avem o mică terasă cu scop de garaj unde sunt rafturi şi cutii cu cuie, şuruburi, scule pe care le împrăştie peste tot.

Asta când nu aleargă chiar cu gura plină de şuruburi, până ai strâns într-o parte, el cine ştie ce face în spatele tău. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă o astfel de viaţă pentru un părinte. La noi vigilenţa este cea mai preţioasă, să reuşim să-i ferim de accidente.

Atâta timp cât omul respiră, există mereu o speranță

Am coşmaruri uneori, cel puţin de două ori am visat că a murit George şi ştiu că m-am trezit în toiul nopţii şi am pus mâna pe el, respira liniştit lângă mine. Am simţit că autismul nu e cel mai groaznic lucru din lume, că nu e cel mai lipsit de speranţă, că atâta timp că omul respiră, există mereu o speranţă. Numai moartea e fără întoarcere.

Aşa că sper să-mi rămână copiii întregi şi vedem ce putem face, ce ţine de noi.

Ilinca e o păpuşică frumoasă care toată ziua ţopăie –preferă saltelele paturilor pentru efectul de trambulină şi flutură din mâini când se bucură. Mârâie şi face „vrum, vrum” când îi e foame. Îşi fereşte privirea de cele mai multe ori, rar reuşesc  să o fac să râdă. Si vai, ce copil drăgălaş şi ce frumos râde!

E blonduţă, cu ochi căprui şi tenul prea alb, de la dieta ei deja prea dezechilibrată. Dar parcă, parcă stă când o îmbrac, e dornică meargă la grădinită, la terapie. Iar de acolo vine atât de obosită.

Se joacă cu portocalele pe post de mingi, aruncă lucrurile din pătuţ, orice jucărie e aruncată cu zgomot asurzitor. Ea distruge majoritatea jucăriilor electronice, cu taste şi baterii aruncându-le de sus sau jucând fotbal cu ele. Mă doar sufletul uneori de atâtea distrugeri când sunt copii care nu au de nici unele, iar ai mei le distrug tot sistematic, zi de zi, ceas după ceas. Cel mai rău e când nici măcar nu se ating de jucării şi se joacă cu lucruri ciudate cu care nu s-ar juca nici un copil mai mult de două secunde.

Priviţi-vă copiii de doi şi trei ani, ai mei nu fac nimic din ce fac ai voştri, fac numai lucruri peste putinţă de înţeles. Toate simţurile lor sunt grav perturbate şi trăiesc alături de noi fără a înţelege mare lucru.

(va urma)

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()