Viaţa cu autism. Episodul 215. Cei mai mulţi români nu ar suporta să aibă vecini gay, darămite vreun autist în familie

Viata cu autism, de Marina Neciu
Marina si David

Cea mai mare dorinţă a mea acum, ar fi să dorm. Dar Ilinca sare în pătuţ ca o minge, George e imposibil de ţinut în pat. Se dă tot timpul jos şi se plimbă, desi e aproape miezul nopţii. Cum o fi la alţii? Cum o fi să te pui în pat lângă copii şi ei chiar să doarmă? Nu voi afla niciodată asta, nu voi vedea asta la copiii mei. Si Ilinca pare insomniacă. Uneori am senzaţia că lucrurile ar fi mai „digerabile” pentru mine dacă David măcar ar avea camera lui, o camera în care să doarmă numai el şi în care să îşi poată feri lucrurile de apucăturile distructive ale lui George.

Nu vreau să mă gândesc că niciodată nu vom avea parte de mai mult spaţiu, că mă şi apucă disperarea. Deja situaţia va fi mai gravă când Ilinca nu va mai vrea/încăpea să doarmă în pătuţ. Nu am soluţii, efectiv nu am. Nu, nu cred în miracole, să nu aud de soluţii „minune”. Nu există aşa ceva. Aşa cum nici autismul nu are leac.

David
Ilinca
George

De când stau aşa de puţin pe acasă, mă enervează totul mai mult, opoziţionismul lui David, stimulările lui George, sensibilităţile senzoriale ale Ilincăi care la orice zgomot mai puternic începe să plângă şi îşi acoperă urechile cu palmele.

Nu ştiu ce va fi, deocamdată merg cu inconştienţă înainte, încerc să mă gândesc la fiecare zi în termen de câteva ore: ce trebuie să fac acasă, să gătesc în week-end, să pregătesc hainele copiilor, să îmi setez mental lucrurile ce deja sunt fixate în calendarul de serviciu şi să jonglez cu cele noi care sigur vor apărea în cursul zilei.

Iar asta face ca ziua să pară de 2 ore, ceea ce e bine pentru psihicul meu. Da, îmi e dor de copii în timpul zilei, mai ales când văd poze cu copiii colegilor mei, mă apucă şi pe mine dorul. Îmi trece repede când ajung acasă şi îi găsesc în ultimul hal de oboseala şi autişti în cel mai înalt grad.

Şi greu mai suport să văd în jur atât de multă superficialitate, prostie, ignoranţă, atât e multe prejudecăţi. Multă lume îl laudă pe David că e aşa şi pe dincolo. Dar dacă David peste 15 ani va cere mâna fiicei voastre, atunci ce aţi spune? Aţi fi pregătite pentru un ginere autist? Aţi fi pregătite pentru un eventual nepoţel autist? Mă îndoiesc sincer.

Cei mai mulţi români nu ar suporta să aibă vecini gay, darămite vreun autist în familie…

E tare tristă ţara asta. Mă deprimă tot mai mult zilnic. Nu ţara, ci oamenii ei, nu mă refer numai la conducătorii ei. La urma urmei, tot din neamul ăsta s-au desprins şi conducătorii ei. Ne mirăm că nu le pasă guvernanţilor? Păi uitaţi-vă în jur, la cel fel de rude, de vecini, prieteni şi cunoscuţi aveţi? Câţi dintre ei lasă gunoi în pădure după pic-nic, câţi îşi vorbesc de rău sau spionează vecinii? Pe câţi dintre ei nu i-aţi auzit înjurând la adresa ţiganilor, ungurilor, minorităţilor sexuale sau a persoanelor cu dizabilităţi. Si muuuulte altele.

Păi aşa şi arată ţara asta, ca mintea lor încâlcită şi îmbâcsită.

Pentru că trăiesc aici şi trebuie să mă bat cu tot sistemul acesta pentru copiii mei, ma simt stoarsă de puteri. Uneori mă gândesc cum să fac să scap de aici cu ei cu tot. Nu cred că ţara asta oferă vreun viitor unui copil tipic, darămite unora autişti.

Mor cu ţara asta de gât pentru că trebuie să mă bat nu doar cu realităţile zilnice cu care vă luptaţi voi, mai trebuie să mă gândesc şi cum o scot la capăt cu copiii. Mai am şi alte dorinţe cum ar fi să reuşesc să plătesc casa până la final, să recuperez copiii cât se poate de bine. După? Pot să mor…

(va urma)

 

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa