Viaţa cu autism. Episodul 217. Şansele de integrare ar creşte dacă am trăi în altă ţară

Mă înţeleg tot mai greu cu David, da, ştiu lipsesc prea mult de acasă. Dar nu am de ales. Da, da, ştiu am mai auzit discursul cu “mai bine mai puţini bani, dar să fii cu copiii acasă”. „Statul”acasă nu plăteşte rata la bancă, nu plăteşte terapie, mâncare şi vitamine copiilor.

Cât despre David, lucrurile sunt clare. A început pubertatea, parcă e alt copil, mă ia peste picior, mă ironizează tot timpul, comentează la orice decizie de-a mea. Nu mai vrea să citească, e destul de inconstant. Rezultatele la şcoală nu-s grozave, mai ales că a lipsit toată luna decembrie.

David

Nu mai merge cu glumiţele de genul: „mai ştii ce a păţit Pinocchio, ştii că i-au crescut urechi de măgar?”

Dacă de obicei intra în jocul meu şi glumeam până îl aduceam la sentimente mai bine, acum mi-o retează scurt cu “hai, lasă-mă, e doar o poveste”. Băiatul meu a crescut. I s-a umplut faţa frumoasă şi de coşuri. Aşa brusc, de pe o zi pe alta. E copil mare.

Când au trecut toţi anii aceştia, nu ştiu.

Dar ştiu că dacă cei mici nu ajung cam ca el, o să-mi pierd minţile. Pentru că nu pot să-mi imaginez altceva şi nu cred că pot accepta mai puţin de atât. Nu pot. De aceea am toată stima pentru părinţii cu copii cu dizabilităţi foarte grave, care nu pot comunica deloc sau nu se pot mişca. Eu nu sunt aşa. Pentru mine ar fi egal cu un sfârşit. Cred că acela ar fi finalul pentru mine, al oricărei speranţe de a avea o viaţă normală de părinte. Nu cred că aş putea să mă împac cu asta niciodată.

Aş aştepta cu nerăbdare să mi se termine viaţa, nu ştiu dacă aş mai găsi resurse dacă ai mei copii mici ar fi tot nonverbali şi peste câţiva ani.

David si Ilinca, la joaca
David si Ilinca, la joaca

Cu siguranţă că şansele de integrare ar creşte dacă am trăi în altă ţară. Multă lume mi-a propus ideea emigrării. Pentru noi teoretic emigrarea nu e posibilă decât în UE. Canada şi Australia şi multe alte locuri ce mai primesc imigranţi au o politică clară ce nu permite emigrarea persoanelor sau familiile cu copii cu dizabilităţi.

Ideea e că de multe ori când mi se propune asta, împreună cu toată bunăvoinţa celor care fac propunerea, mă dezumflu repede. Pentru că e foarte greu să fii în postura mea şi să reuşeşti singur. Majoritatea celor care îmi propun asta uită în secunda doi ce mi-au promis. Iar de unul singur în situaţia asta, nu poţi reuşi. Aici nu e vorba doar de bani, e vorba de acces la informaţii, să ştii ce te aşteaptă în ţara respectivă din punctul de vedere al legislaţiei, şcolilor etc. Iar dacă nu e o promisiune îndeplinită, ca să aflu o informaţie certă, atunci eu nu-mi pun încrederea în nimeni.

Mi-a fost trădată îndeajuns. Iar pe copiii mei nu vreau să-i supun la alte riscuri.

Adevărul e că nu am nici un plan.

Doar planul de mers la serviciu, plătit facturi şi din când în când o dată la câteva săptămâni, dacă nu sunt copiii bolnavi, mă duc sâmbăta singura la film şi ceva cumpărături. Merg la comedii romantic-siropoase ca să pot plânge. E singura mea distracţie de om mare pe care am încă pretenţia să o pot face.

Deşi uneori cred că mă închid faţă de toată lumea şi nu reuşesc să revin la sentimente mai bune. Timpul petrecut singură e menit să facă asta. Dar uneori mi se pare că nici asta nu mă mai scoate la lumină.

Uneori nu vreau decât să mă ascund, cam greu de făcut asta fiind mereu înconjurată de lume. Şi cu cât e mai multă lume în jur cu atât mă retrag mai mult în gândurile mele.

(va urma)

 

 

 

 

 

 

 

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()