De când am oprit colaborarea cu instituţia unde făceau terapie copiii, George e mai puţin încrâcenat şi mai puţin stresat. Iar asta înseamnă că e ceva mai atent la noi şi cumva mai ascultător. Astăzi a început brusc să-mi aducă diverse lucruri cu care se jucase şi de care nu mai avea nevoie.
Au început să-i placă baloanele de săpun şi încercăm să condiţionăm puţin distracţia asta, să arate cu degetul cât mai corect, nu prea ştie să folosească indexul şi întinde mai mult mâna ca să arate ce vrea. Îi place să spargă baloanele de săpun cu degetul arătător, se bucură tare.
Ieri a început să arunce mingi prin casă, cred că de mai bine de un an nu s-a mai jucat cu o minge. A reînceput să mănânce pufarine. Dar în general nu e chip să-l faci să mănânce altceva decât lapte, ceai, câteva afine, poate la grădi câteva linguriţe de iaurt.
Nu prea stiu de unde îşi ia energia şi de unde creşte. Chiar nu ştiu. Încă se urcă în patul lui David cât de sus poate, pe ultima treaptă de unde face giumbuşlucuri şi stă uneori fără să se ţină de simt că ma iau concomitent transpiraţii reci şi palpitaţii.
Când am postat o poză cu George în această ipostază, sus la peste 2 m înălţime, cineva a spus că mare curaj pe noi să avem asemenea pat. Asta e din capitolul „unde dai şi unde crapă’’. Cine a comentat presupune că stau într-o casă îndeajuns de mare care să-mi permită paturi doar pe podea, nu aproape de tavan. No, ghiciţi ce! Nu am. Şi nu văd de ce ar presupune cineva că mi-aş risca siguranţa copiilor.
Nu postez pe pagina personală ca să primesc critici despre ce pat am putut sa le asigur copiilor. Un pat suprapus (cel de sus e al Lui David) în singura cameră a fost unica opţiune ca să încăpem toţi. Nu nu ştiu cum voi rearanja în următorii ani în acelaşi spaţiu mic. M-am enervat pentru că românii se pricep la orice, mai ales să critice.
Ei bine, eu de exemplu fac puţine lucruri bine, dar ştiu că mă străduiesc şi că fiecare lucru pe care îl fac e din inimă. Ce am învăţat de când sunt părinte este că nu am de ce să mă amestec în familia nimănui, nu-mi dau cu părerea despre modul în care părinţii pe care îi cunosc îşi cresc copiii, ce le dau să mănânce, cu ce îi îmbracă etc etc. Nu e treaba mea.
Treaba mea este să văd de copiii mei, de familia mea, de responsabilitățile pe care eu le am zi de zi.
Pe măsură ce înaintez în vârstă sau mă maturizez, simt că nu mai am timp de prostiile tuturor, am decis să taxez sfaturile neavenite, nesolicitate şi uneori chiar nesimțite.
Nu scriu ca să primesc sfaturi ci ca să împărtășesc niște experiențe care pe unii părinți ca mine, și nu numai, îi ajută.
Dacă aş fi avut trei copii tipici, cei mai mulţi nu aţi fi auzit de mine. Ar fi fost bine să fi fost aşa. Dar am găsit mereu că e cazul să fiu vocală pentru că sunt aici, pentru o trăiesc o viaţă ieşită din comun şi pentru că dacă eu nu vorbesc despre copiii mei şi nu iau atitudine, nu o va face nimeni.
Sunt o mamă ursoaică atunci când vine vorba de ai mei, cred că aşa e fiecare mamă, tocmai de aceea cred că nu merităm să fim criticate. Pentru că fiecare dintre voi faceţi cât vă stă în puteri pentru copiii voştri.
Şi asta e de ajuns.
(va urma)
