Viaţa cu autism. Episodul 223. Se pare că oricât ne-am iubi copiii, sfârşim prin a-i răni

Viata cu autism, de Marina Neciu

-David, te rog să fii în pat până ajung eu acasă, cu temele făcute, îi zic apăsat.

-Dar nu ştiu să fac, îmi zice David.

Vorbim la telefon, e trecut de 7 seara, lucrez până târziu săptămâna asta şi simt că-mi urcă tensiunea la cote paroxistice. David are multe zile în care nu vrea să facă teme, de când m-am întors la serviciu. E clar că îi e dor de mine şi de felul în care lucram amândoi. Nu că ar fi fost docil ca un miel, că nu era, dar are nevoie de aprobarea mea, are nevoie de mine, iar eu nu sunt acasă.

Dar şi el şi familia depind de mine.

Aşa s-au aranjat lucrurile, da, mâine aş sta acasă dacă mi-aş permite să nu muncesc. Pentru că nimic în viaţa asta nu merită mai mult decât copiii. Iar copiii merită să fie cu mama lor. E un sacrificiu pe care trebuie să-l fac şi până la un punct am făcut pace cu mama din mine.

Dar cel mai sacrificat e David pentru că el merge zilnic la Cluj cu Gyuri să-i aducă pe cei mici acasă. Nu îndrăznim să-l lăsăm singur, să-şi facă temele sau ceva de genul. Nu încă. Cred că nici un copil de vârsta asta n-ar trebui să rămână acasă singur.

Când e vorba de teme e recalcitrant, multă vreme nu le arăta lui taică-su, mergea cu ele greşite la şcoală, învăţa superficial, rezultatele şcolare au scăzut.

Iar cum ultimele săptămâni şi luni au fost atât de obositoare pentru mine, nu m-am putut aduna să lucrez cu David măcar în week-end. Absenţa lui de la şcoală în decembrie când a fost aşa de bolnav nu a ajutat. S-a întors îngrijorat şi înnegurat la şcoală.

Puteam să fac mai multe. N-am făcut. N-am putut. Uneori chiar m-am bucurat că nu am mai făcut asta.

„Primul lucru luni mi-a spus fericit că a lucrat cu mama în week-end”, mi-a mărturisit doamna învăţătoare. Copiii nu ştiu să spună direct unele lucruri, dar cu siguranţă ştiu să ne sancţioneze. Trebuie să-mi asum greşelile. Se pare că oricât ne-am iubi copiii, sfârşim prin a-i răni.

Trebuie să fac asta, trebuie să îi acord cumva mai multă atenţie.

Când am tura mai de dimineaţă, ajung la 8 seara şi David îmi mai recită lecţia la geografie sau uneori terminăm o temă la matematică. Când termin mai târziu şi ajung la 10 seara acasă, e mai dificil. I-am cerut ca atunci să-l gasesc pregătit de culcare, cu teme făcute, spălat, curat, în pijamale. Cel mai adesea aşa e. Iar soţul meu e atât de obosit. Nu e puţin lucru să te ocupi zilnic de 3 copii şi să conduci 100 de km, să-i îngrijeşti când sunt bolnavi şi multe altele.

Dar oricât ar fi el de tată şi mamă la un loc, nu mă poate înlocui, copiii au nevoie de ambii părinţi. David are mare nevoie de mine, îmi doresc să pot trăi într-o relativă stare de bine cât mai mulţi ani, să-l pot ajuta. Nu-mi doresc lucruri diferite de cele pe care şi le doreşte fiecare mamă.

Mama are mereu darul de a face lucrurile să pară mai puţin grave decât sunt, mama are darul de a-i încuraja pe copii.

Oricât ar fi de greu. Îmi dau seama de asta cu atât mai repede şi mai …dureros pentru că mama mea nu mai e de atât de multă vreme lângă mine. Poţi fi om în toată firea şi tot ai nevoie de prezenţa mamei.

De aceea nu vreau să mor repede, nici să bolesc, deşi reumatismul meu nu-i încântător, dar n-am de gând să cedez atât de uşor. Sau în orice caz mă bat pentru viaţă, atât cât pot. Tocmai de aceea  vreau să mă concentrez pe ceea ce contează, pe familia mea, pe oamenii dragi pe care îi am în jur, pe munca mea şi colegii mei de la Sykes Romania.

(va urma)

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa