Viaţa cu autism. Episodul 233. Cât de săraci puteţi fi dacă nu ştiţi să apreciaţi ce aveţi…

Cât de săraci puteţi fi dacă nu ştiţi să apreciaţi ce aveţi...

Cât de săraci puteţi fi dacă nu ştiţi să apreciaţi ce aveţi… Mi s-a spus mereu că sunt deşteaptă. E adevărat că eu nu aveam încredere în mine şi până undeva spre 30 de ani m-am considerat cât se poate de proastă. Am fost pe cât s-a putut un copil bun. Nu cred că mi-am supărat de prea multe ori părinţii. Tata nu mi-a făcut reproşuri, mama da, pentru alegerile pe care le făceam, cele sentimentale sau de prietenie.

Mi-au transmis ideea, greşită din câte văd, că dacă învăţ şi îmi văd de ale mele şi nu fac rău în jur, va fi bine, voi reuşi. Mi-au transmis ideea aceasta că va fi bine dacă eu sunt bună. Că voi reuşi. Nu mi-au vorbit vreodată de bani, nu mi-au spus vreodată că ar trebui să-mi aleg partenerul de viaţă care să-mi asigure confort financiar. Ştiu că asta se întâmplă în multe familii. Nu mi-au vorbit niciodata despre bani.

Am încercat să nu fac rău cu bună știință

Dar mi-au spus că dacă fac rău cu buna ştiinţă, mă va bate Dumnezeu. Mi-au spus că dacă voi face rău există o plată în iad pentru asta. Nu erau oameni bisericoşi. Tata în nici un caz, el nu îşi zidise o biserică în familie, ci în cârciumă. Dar erau copii de ţărani. Tata crescuse practic în biserică, tatăl lui fusese cântăreţ de strană la biserica din sat.

Am foarte multe defecte, dar am încercat să nu fac rău cu bună ştiinţă. Sunt rea de gura, recunosc, sunt groaznic de încăpăţânată şi ţin minte jignirile, uneori cu anii. Mi-e greu să iert, de aceea când mă rog, nu spun „Tatăl nostru”, ci prefer să ascult muzică bizantină şi psaltică. De spovedit m-am dus de musai, că nu scapi fără, dacă vrei să te măriţi în rit ortodox, dar apoi mi-am dat seama că nu mi-am găsit nici până astăzi un duhovnic potrivit, unul care să suspende timpul ca să mă asculte, unul care să nu-mi dea doar canon, ci să fie alături de mine. Unul care să mă caute pe mine, nu să-l caut eu. Căci eu pe Dumnezeu l-am găsit demult, cred.

Cât de săraci puteţi fi dacă nu ştiţi să apreciaţi ce aveţi…

Iar acum că nu mai am părinţi, şi dacă aş fi fost atee m-aş fi convertit la gândul că altfel nu aş avea speranţa revederii lor într-o zi.

Şi totuşi zilele meu sunt încercate, iar eu mă simt un om ratat în fiecare zi. Autismul copiilor mei mai mici nu slăbeşte în nici o zi. Ne încearcă şi nopţile, nu doar zilele. Nu am odihnă în cele mai multe nopţi. Şi nu mă pot întreba cu ce am greşit aşa de groaznic, de ce m-am născut atât de imperfectă ca să dau naştere la rândul meu la nişte copii care nu sunt în lumea asta, alături de noi.

Marina Neciu și mezinul familiei, George

Şi îmi aduc aminte apoi de oameni răi sau care fac răul şi care au copii sănătoşi.

Unde e dreptatea aici? Nu cred că e vreuna aici pe pământ. Pentru că ştiu eu o grămadă care se declară încurcaţi de existenţa propriilor copii. Unii sunt de-a dreptul nemulţumiţi că ai lor copii nu au stofă de intelectuali ca ei, părinţii. Vă jur, am rămas interzisă. Adică ce să zici în asemenea situaţie, tu care ai da orice pentru copii care să-ţi vorbească, să se joace să nu roadă cabluri şi capse de birou?

Adică părinţi cu copii sănătoşi se declară nemulţumiţi că ai lor copii nu-s destul de buni pentru ei? Ce e în capul vostru oameni infatuaţi? Cum adică? Ce e cu neroziile astea?

În loc să cădeţi în genunchi şi să mulţumiţi Cerului pentru copiii sănătoşi pe care îi aveţi?

Cât de săraci puteţi fi dacă nu ştiţi să apreciaţi ce aveţi…

(va urma)

Povestea Marinei Neciu a și celor trei copii cu autism ai ei, o găsiți aici: 

iar toate episoadele serialului Viața cu autism, scris de Marina Neciu, le găsiți AICI

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație ()